Orlan (n.1947) este o artistă franceză care șochează prin intermediul operei ei, când  decide să se „reîncarneze”, supunându-se unor  numeroase  intervenţii  chirurgicale,  care  erau  menite  să-i  schimbe  total  chipul,  dar  şi  corpul. „Principiul  acestei auto-remodelări  este  unul   al  selecţiei  şi al combinării ,  pornind  de  la  câteva  exemple  celebre  din  istoria  artei; rezultatul  urmărit  este  realizarea în  însăşi  fiinţa ei  a   unui  model de  frumuseţe  care  îmbină  bărbia  lui  Venus din Naşterea lui  Venus  de  Botticelli, ochii lui Psyche dintr-o  pictură  de Gerome,  fruntea Mona  Lisei  lui  Leonardo,  gura  Europei  lui  Boucher  şi  nasul  unei  Diane  dintr-o pictură  provenind   din  Şcoala  de  La  Fointainebleau.”[1]   Orlan  se  supune  unor  operaţii  succesive  sub  anestezie  locală,  care  îi  permit  să  rămână  lucidă şi  să   participe  la operaţiile  ei.  Aceste  operaţii  au  fost  concepute,  în  acelaşi  timp, şi  ca  spectacole  de  performance (cunoscută și sub numele de reprezentație  este o formă artistică, în care sunt  combinate  elemente  ale  teatrului, muzicii și artelor vizuale, asemănătoare happening-ului, deobicei minuțios pregătită), astfel  participanţii  au  fost  îmbrăcaţi  în  costume  create  de  renumiţi  designeri  de  modă  şi  toate  operaţiile  au  fost  însoţite  de  muzică  şi  dans,  care  au  fost  simultan transmise  în  galerii  de  artă.

OrlanDetaliu – afiș

Criticii  vorbesc  despre  influenţa  lui  Duchamp,  dar  şi  apropierea  ei  faţă  de  membri  mişcării  Fluxus,  precum  şi  de  unele  experimente  de  body-art,  mai  ales  de  pe  scena  germano-austriacă, caracterizată  printr-o  doză  de   masochism. Cazul  lui  Orlan  a  fost  aprig  discutat,  iar,   pe  când unii  îl  aşezau  în  spaţiul  artei,  alţii  îl  situau  la  limita  de  artă şi non-artă, chiar aproape de o maladie mentală. Astfel, putem considera: „(…) experimentele  lui  Orlan  speculează  eu-l „auctorial” (dar  şi  „sinele”personal),  încurajate  de  faptul  că  Orlan  îşi  propune,  la  capătul  transformărilor  pe  care  le  va  suferi  aparenţa  sa  fizică,  să  consfinţească  această  schimbare  printr-una  de identitate  civilă,  care  presupune  şi  o  schimbare  (cu  acte  în  regulă) a   numelui.  Un  pseudomin  care  indică  deja,  caracterul  sintetic,  confecţionat, artificial  al  fiinţei  pe  care  o  denumeşte,  va  fi  înlocuit  cu  un  altul,  consfinţind, „cu  acte”, existenţa noului conglomerat şi garantând faptul  că  acest  conglomerat  e  unitar,  are  o  „identitate”.

                  Experimentele  ei  oferă  suport rediscutării  problemei  portretului  şi  mai  ales   a  autoportretului,  nu  doar  ca  problemă  reprezentaţională,  ci  ca loc  al  unei  proiecţii,  construcţii,  reconfigurări  a  sinelui,  ca  efect  al  remodelării  literale  a  aparenţei  acestuia.”[2]

În 1994,  la  Centre  Pompidou  ea  expune 41  de  portrete,  după  cea  de-a  şaptea  intervenţie  chirurgicală.  Acestea  sunt,  fiecare,  câte un diptic, arătând,  în  ordine  cronologică,  chipul  lui  Orlan  imediat  după  operaţie,  tumefiat  şi  cu  cicatrici,  urmat de  fotografii  care  înregistrează  stadiile convalescenţei,  iar  în  registrul  inferior  sunt  reprezentate  portrete  ale   lui  Orlan,  în care  rezultă  integrarea  fără  dureri  a  unor  trăsături  disparate  din  istoria  artei.

Orlan Imagini ale modificărilor suferite în timpul operațiilor artistei

                    “Dincolo de toate acestea, de aspectele ideologice care încearcă să fie aşezate sub acestemanifestări mai mult sau mai puţin artistice, se întinde, de fapt, nu alt substrat, cel al imaginiipe care Orlan doreşte să o arate despre sine. Tot ceea ce face Orlan este pentru bani şi pentrupublicitate. Ea este un produs al mass-mediei şi s-a transformat pe sine într-un aspect comercial.Toate elementele performanţelor sale precum fotografii, filmuleţe şi costume sunt vândute lacolecţionari pe preţuri mari. A mers de asemenea la extremele exhibiţionismului şi a vândutlichid cărnos din operaţiile sale. Ea apare des în magazine de modă şi în talk show-uri, încasândbani pentru a fi intervievată. Toţi banii încasaţi de ea de pe urma muncii sunt folosiţi pentru a-şiachita notele de plată la operaţii, însă nu simt că acoperirea costurilor sunt obiectivele sale”.Din acest punct de vedere, Orlan nu face altceva decât să adopte o altă modalitate de a intrape piaţa artei contemporane într-un mod care să îi creeze un statut. Într-o economie de piaţă,artiştii vizează în termenii unei rentabilităţi investiţiile lor, adică o transformare progresivă acheltuielilor şi a produsului muncii lor.”[3]