Atelierul este o încăperea adaptată unor cerinţe, concepută şi construită pentru această destinaţie specială. Ea este refugiul sau chiar întreg universul artistului.Cerinţele pentru ca acest spaţiu să-şi îndeplinească scopul, sunt câteva, foarte importante aspecte.

Imagine atelier ecleraj stil cezannian
Primul, şi poate cel mai important fiind lumina, care are un rol hotărâtor în percepţia culorilor. Într-un spaţiu în care avem o lumină foarte intensă, percepţia culorilor se modifică, ele tinzând spre alb. Iar într-un spaţiu cu o lumină insuficientă va scădea luminozitatea şi gradul de saturaţie al culorilor.

Atelier cu ecleraj stil Rembrandt
Imagine atelier – Francis Bacon
Vom vedea astfel că, spre exemplu galbenul va tinde spre verde, iar verdele spre albastru. De asemenea, un tablou expus în alte condiţii de luminozitate decât cele în care a fost pictat, poate genera surprize pentru pictor. Sursele de lumină artificială, fluorescentă sau incandescentă, care înlocuiesc lumina naturală pot aduce modificări şi deformări ale amestecurilor cromatice găndite de pictor. În diferite perioade şi zone, pictorii au fost interesaţi de diferite aspecte ale luminii. Astfel, pentru pictorii din sud se aplică ceea ce spunea, Cennino Cennini : „Când desenezi, aşează-te în aşa fel încât să ai lumina potrivită, iar soarele să-ţi bată din partea stângă.”(Liviu Lăzărescu – Pictura în ulei, Ed. Sigma Plus, Deva, 1996, p.295), iar cei din nord, preferau lumina direcţionată cu sursă orientată spre sud. În perioada mai apropiată de zilele noastre, în schimb artiştii au abordat lucrul la lumină artificială. În lipsa unui ecleraj optim, rezolvarea într-o anumită măsură, este aceea de a amesteca o sursă de lumină caldă cu o sursă de lumină rece.
Atelierul trebuie dotat, indiferent de dimensiune, cu o anexă sau rafturi pentru depozitarea şi păstrarea lucrărilor, în condiţii de umiditate şi temperatură constante.
Obligatoriu spaţiul de creaţie mai trebuie să conţină: şevaletul, paleta, pensulele, şi alte instrumente de aplicat culoarea, culorile şi godetele , etc.
Şevaletul a apărut reprezentat pentru prima dată în Antichitate, la Pompei. Şevaletele de atelier trebuie să fie stabile, eventual cu posibilităţi de deplasare (pe rotile), culisarea verticală se realizează cu un angrenaj roată dinţată cremalieră, iar mai nou ele posedă şi un sistem de înclinare pentru evitarea reflexelor.
Diferite feluri de sevalete de atelier
Şevaletul pentru plein-air este diferit de cel de atelier, el fiind pliabil din lemn sau aluminiu. Cele mai eficiente sunt cele de fabricaţie rusească, care au picioare rabatabile şi telescopice, susţin cutia de culori, peste care este aşezată paleta, iar capacul rabatabilare prelungiri din tije de aluminiu care, constituie suportul pentru pânză. Din această „trusă” mai fac eventual parte şi scăunelul pliabil şi umbrela de soare.

Şevalet de plein-air
Artiştii mai moderni , precum Jackson Pollock s-au lipsit de şevalet executându-şi lucrările direct pe jos.
Tonitza spunea: „Ordinea şi curăţenia paletei unui pictor e oglinda disciplinei lui interioare şi a dragostei lui curate, pentru meseria pe care şi-a ales-o.” Paleta este o suprafaţă plană, netedă, din lemn neabsorbant, metal , porţelan sau mai nou plastic de formă dreptunghiulară sau ovală pentru amestecul culorilor. Tot potrivit lui Tonitza o paletă ce poate aborda toate „motivele” picturii ar avea o distribuire a culorilor sub forma unui curcubeu cu albul poziţionat central, fiind cel mai des folosit. Totuşi numărul culorilor folosite într-o lucrare rămâne la latitudinea pictorului.
Palete de diferite forme şi dispuneri de culoare
După fiecare şedinţă de lucru, paleta se curăţă cu cuţitul de paletă, îndepărtând culorile uscate şi îmbâcsite, iar lemnul se spală cu o esenţă şi se lustruieşte cu căteva picături de ulei de in, paleta devenind astfel netedă şi lucioasă.
La fel de indispensabile pictorului sunt şi pensulele, unelte simple şi eficace. Înainte de apariţia lor se foloseau degetele sau palma, chiar pulverizarea pigmenţilor coloraţi cu ajutorul unor tulpini de plante.
De-a lungul evoluţiei picturii , diferitele tehnici, au folosit fiecare alte feluri de pensule, astfel, tehnicile de apă (acuarela, guaşa, tempera şi mai nou acryl-ul) folosesc pensule cu păr moale, elastic, plate sau rotunde , care fac vârf. Sunt căutate şi apreciate cele din păr de veveriţă, dihor, cămilă, etc. Pentru tehnica uleiului sunt preferate pensulele cu păr de porc, mai ţeapăn şi mai puţin flexibil, plate sau rotunde. Astăzi au apărut şi pensule cu păr sintetic.

Pensule de diferite mărimi şi forme
Curăţarea adecvată a pensulelor la finalul unei şedinţe de lucru este deosebit de importantă, deoarece aceasta le prelungeşte termenul de viaţă. Dacă la tehnicile de apă spălarea este relativ simplă, la cele pentru tehnica uleiului, se foloseşte mai întâi, pentru îndepărtarea surplusului de culoare o esenţă (petrol), iar apoi se spală cu apă caldă şi săpun. O pensulă bună îşi va păstra forma şi după mai multe spălări.
Cuţitul de paletă este un instrument folosit de pictorii a căror temperament nu a fost totdeauna satisfăcut de pensule. Astfel el este folosit nu atât pentru amestecul culorilor pe paletă, cât pentru aplicarea lor pe suprafaţa tabloului. Se recomandă ca acesta să aibă lama din oţel flexibil, cu vârf rotunjit sau tăiat oblic.

Diferite forme de cuţite de paletă
Astăşi artiştii folosesc nenumărate instrumente în aşternerea culorilor pe pânză: de la pensule uzate, hârtie şifonată, burete, şpacluri sau mistrii; şi lista poate continua.
Godeta este un recipient metalic de diferite mărimi fixată pe marginea paletei (în general se folosesc două) în care se ţin uleiul , respectiv o esenţă (terbentină) pentru curăţarea pensulelor în timpul lucrului. Curăţarea lor este necesară la finalul fiecărei şedinţe de lucru pentru îndepărtarea reziduurilor şi uleiurilor murdare.

Godetă metalică dublă
Un alt instrument regăsit în atelierul pictorului este numit Malerstock (ger.) sau appui main (fr.). Aceasta este o baghetă de circa 1 m lungime, dotat la capăt cu o mică sferă îmbrăcată în pânză pentru a nu deteriora marginea tabloului, este ţinută cu mâna stângă oblic, servind ca sprijin pentru mâna dreaptă, ce mânuieşte pensula.
Tuburile de culoare au avut o evoluţie surprinzătoare, de-a lungul timpului: de la trestiile scobite, la săculeţele din Antichitate, vezica sau „băşicile” confecţionate din stomacul sau intestinele unor animale, apoi la vasele de plumb sau cositor, s-a ajuns în epoca noastră la tubul de cositor pliabil. Pentru păstrarea îndelungată a culorilor, ele trebuiesc ferite de îngheţ sau căldură excesivă.

Tuburi culori ulei (moderne) de cositor
Instrumente care se mai regăsesc în atelierul unui pictor, trebuie să fie şi cutia de culori – în care se păstrează şi se transportă culorile, cu despărţituri pentru godetă, sticluţa de ulei, pensule. Nelipsite din atelierul unui pictor trebuie să fie şi uneltele de întins pânza (cleştele de întins pânza, cuie ciocan, cleşte de cuie, mai nou şi capsatoare), diferite vase şi ustensile pentru prepararea grundurilor, planşete mai mari sau mai mici, mape pentru păstrat desenele, acuarelele, schiţele.

Imagine dintr-un atelier si diferite unelte