Atelierul   este o  încăperea  adaptată  unor  cerinţe,   concepută  şi  construită pentru  această  destinaţie  specială. Ea  este  refugiul  sau  chiar  întreg  universul  artistului.Cerinţele  pentru  ca  acest  spaţiu  să-şi  îndeplinească  scopul,  sunt  câteva,  foarte  importante  aspecte.

                 Primul, şi  poate  cel  mai  important  fiind  lumina, care  are  un  rol  hotărâtor  în  percepţia  culorilor.  Într-un  spaţiu  în  care  avem  o  lumină  foarte  intensă,  percepţia  culorilor  se  modifică,  ele  tinzând  spre  alb. Iar  într-un  spaţiu  cu  o  lumină  insuficientă  va  scădea  luminozitatea  şi  gradul  de  saturaţie  al  culorilor. 

Imagine atelier – Francis Bacon

 

 

Vom  vedea  astfel  că,  spre  exemplu  galbenul  va  tinde  spre  verde, iar verdele  spre  albastru. De  asemenea,  un  tablou  expus  în  alte  condiţii de  luminozitate  decât  cele  în  care  a  fost  pictat,  poate  genera  surprize  pentru  pictor.   Sursele de  lumină  artificială,  fluorescentă  sau  incandescentă,  care  înlocuiesc  lumina  naturală  pot  aduce  modificări  şi  deformări  ale  amestecurilor  cromatice găndite  de  pictor. În  diferite  perioade şi zone,  pictorii  au  fost  interesaţi  de  diferite aspecte  ale  luminii. Astfel, pentru  pictorii  din  sud  se  aplică  ceea  ce  spunea, Cennino  Cennini   : „Când  desenezi,  aşează-te  în  aşa  fel   încât  să ai  lumina  potrivită,  iar  soarele  să-ţi  bată  din  partea  stângă.”(Liviu  Lăzărescu – Pictura  în  ulei, Ed. Sigma Plus, Deva, 1996, p.295), iar  cei  din  nord,  preferau  lumina  direcţionată  cu  sursă  orientată  spre  sud. În  perioada  mai   apropiată  de  zilele  noastre, în  schimb  artiştii  au  abordat  lucrul  la  lumină  artificială. În  lipsa  unui  ecleraj  optim,  rezolvarea  într-o  anumită  măsură,  este  aceea  de  a  amesteca  o  sursă  de  lumină  caldă  cu  o  sursă  de  lumină  rece.

Atelierul  trebuie  dotat,  indiferent de  dimensiune, cu  o anexă  sau  rafturi  pentru depozitarea   şi  păstrarea  lucrărilor, în  condiţii  de  umiditate  şi  temperatură  constante.

Obligatoriu  spaţiul  de  creaţie   mai  trebuie  să  conţină: şevaletul, paleta, pensulele, şi  alte instrumente  de aplicat  culoarea,  culorile  şi  godetele , etc.

                Şevaletul  a  apărut  reprezentat  pentru  prima  dată  în  Antichitate,  la  Pompei.  Şevaletele  de  atelier  trebuie  să  fie  stabile,  eventual  cu  posibilităţi  de  deplasare  (pe  rotile), culisarea  verticală  se  realizează  cu  un  angrenaj  roată  dinţată  cremalieră,  iar mai  nou  ele  posedă  şi  un  sistem de  înclinare  pentru  evitarea  reflexelor.

                                               Diferite feluri de sevalete  de  atelier

                Şevaletul  pentru  plein-air   este  diferit  de  cel  de  atelier, el  fiind  pliabil  din  lemn  sau  aluminiu.  Cele  mai  eficiente  sunt  cele  de  fabricaţie  rusească,  care  au  picioare  rabatabile  şi  telescopice, susţin  cutia  de culori,  peste  care  este  aşezată  paleta,  iar  capacul  rabatabilare  prelungiri din  tije  de  aluminiu  care,  constituie  suportul  pentru  pânză. Din această  „trusă” mai  fac  eventual  parte  şi  scăunelul  pliabil  şi  umbrela  de  soare.

            Artiştii  mai  moderni , precum  Jackson Pollock  s-au  lipsit  de  şevalet  executându-şi  lucrările  direct  pe  jos.

              Tonitza  spunea:  „Ordinea  şi  curăţenia  paletei  unui  pictor  e  oglinda  disciplinei  lui  interioare  şi  a  dragostei  lui  curate,  pentru  meseria  pe  care  şi-a  ales-o.” Paleta   este  o  suprafaţă  plană,  netedă,  din  lemn  neabsorbant,  metal , porţelan  sau  mai  nou  plastic de formă  dreptunghiulară  sau  ovală  pentru  amestecul  culorilor. Tot potrivit  lui  Tonitza  o  paletă  ce  poate  aborda  toate  „motivele”  picturii  ar  avea  o  distribuire  a  culorilor  sub  forma  unui  curcubeu  cu albul  poziţionat  central, fiind  cel  mai  des  folosit. Totuşi  numărul  culorilor  folosite  într-o  lucrare  rămâne  la  latitudinea  pictorului.

                 Palete  de  diferite  forme  şi   dispuneri  de  culoare

După  fiecare  şedinţă  de  lucru,  paleta  se  curăţă  cu  cuţitul  de paletă, îndepărtând  culorile  uscate şi  îmbâcsite,  iar  lemnul  se  spală cu  o esenţă   şi  se  lustruieşte  cu  căteva  picături de  ulei  de in,  paleta  devenind  astfel  netedă   şi  lucioasă.

La  fel  de  indispensabile  pictorului  sunt  şi  pensulele, unelte  simple  şi  eficace. Înainte  de  apariţia  lor se  foloseau  degetele sau  palma,  chiar  pulverizarea  pigmenţilor coloraţi  cu  ajutorul   unor  tulpini  de  plante.

De-a lungul  evoluţiei  picturii , diferitele  tehnici,  au  folosit  fiecare  alte  feluri  de pensule, astfel,  tehnicile  de  apă (acuarela, guaşa, tempera  şi mai nou  acryl-ul) folosesc  pensule  cu păr moale,  elastic, plate  sau  rotunde ,  care fac  vârf.  Sunt  căutate  şi  apreciate  cele din  păr  de  veveriţă,  dihor, cămilă, etc.  Pentru  tehnica  uleiului  sunt  preferate  pensulele   cu  păr  de  porc,  mai  ţeapăn  şi  mai  puţin  flexibil,  plate  sau  rotunde.  Astăzi  au  apărut  şi  pensule  cu  păr sintetic.

            Curăţarea  adecvată  a  pensulelor  la  finalul  unei  şedinţe  de  lucru  este  deosebit  de  importantă,  deoarece  aceasta  le  prelungeşte  termenul  de  viaţă.  Dacă  la  tehnicile  de  apă  spălarea  este  relativ  simplă, la  cele  pentru  tehnica  uleiului, se  foloseşte  mai   întâi,  pentru  îndepărtarea  surplusului  de  culoare  o  esenţă (petrol), iar  apoi  se  spală  cu  apă  caldă  şi  săpun. O  pensulă  bună  îşi  va  păstra  forma  şi  după  mai  multe  spălări.

Cuţitul  de  paletă  este  un  instrument  folosit  de  pictorii  a  căror  temperament  nu  a  fost  totdeauna  satisfăcut  de pensule.  Astfel  el  este  folosit  nu  atât pentru  amestecul  culorilor  pe  paletă, cât  pentru  aplicarea  lor  pe  suprafaţa  tabloului. Se  recomandă  ca   acesta  să  aibă lama  din  oţel  flexibil,  cu  vârf  rotunjit  sau tăiat  oblic.

           Astăşi  artiştii  folosesc  nenumărate  instrumente    în  aşternerea  culorilor  pe  pânză: de  la  pensule  uzate, hârtie  şifonată,  burete,  şpacluri  sau  mistrii;  şi  lista  poate  continua.

Godeta  este  un  recipient  metalic de  diferite  mărimi fixată  pe  marginea  paletei (în  general  se  folosesc  două) în  care  se ţin  uleiul , respectiv  o  esenţă (terbentină) pentru  curăţarea  pensulelor  în  timpul  lucrului. Curăţarea  lor  este  necesară  la  finalul  fiecărei  şedinţe  de  lucru  pentru  îndepărtarea  reziduurilor  şi  uleiurilor murdare.

             Un  alt  instrument  regăsit  în  atelierul  pictorului  este  numit  Malerstock (ger.) sau appui main (fr.).  Aceasta  este  o  baghetă  de  circa  1 m  lungime, dotat  la  capăt  cu  o mică  sferă  îmbrăcată   în  pânză  pentru  a  nu  deteriora  marginea  tabloului,  este  ţinută  cu  mâna  stângă  oblic, servind  ca sprijin  pentru  mâna  dreaptă,  ce  mânuieşte  pensula.     

Tuburile  de culoare  au  avut  o  evoluţie  surprinzătoare, de-a lungul  timpului: de  la trestiile  scobite,  la  săculeţele  din  Antichitate, vezica sau  „băşicile” confecţionate din  stomacul  sau  intestinele  unor animale, apoi  la  vasele  de  plumb  sau  cositor,  s-a  ajuns  în  epoca  noastră la  tubul  de  cositor  pliabil. Pentru  păstrarea  îndelungată  a  culorilor,  ele  trebuiesc  ferite  de  îngheţ  sau  căldură  excesivă.

Instrumente  care  se mai regăsesc  în  atelierul  unui  pictor,  trebuie  să  fie  şi  cutia de  culori – în  care  se  păstrează  şi  se  transportă  culorile,  cu  despărţituri  pentru  godetă,  sticluţa  de  ulei,  pensule.  Nelipsite  din  atelierul  unui  pictor  trebuie  să  fie  şi  uneltele  de  întins  pânza (cleştele  de  întins  pânza,  cuie  ciocan,  cleşte  de  cuie,  mai  nou  şi  capsatoare), diferite   vase  şi  ustensile  pentru  prepararea  grundurilor, planşete  mai  mari  sau  mai  mici,  mape  pentru  păstrat desenele, acuarelele, schiţele.