Abordarea portretului în secolul al XIX-lea a început să pună probleme diferite faţă de ceea ce a fost până acum, ajungându-se până acolo încât se contestă însăşi noţiunea de portret. Odată cu apariţia fotografiei, care nu a făcut altceva decât să marcheze în toate păturile sociale nevoia de prezervare a imaginii fiecărei persoane. Portretul este , acum, condiţionat şi de dezvoltarea tehnică a picturii. Pentru toate curentele secolului al XX-lea a devenit caracteristică profunda deformare și dezmembrare a formelor umane, neantizarea chipului uman integral.
În secolul al XX-lea, asistăm la o adevărată avalanşă de stiluri, ce s-au succedat cu o repeziciune ameţitoare.
După romantism s-a constituit realismul, care, însă, a avut puţine consecinţe asupra artei portretului, creând în epocă, chiar un vid din acest punct de vedere, putem însă vorbi, totuși de portretele lui Ingres (1780-1867) şi ale lui Courbet (1819-1877).
Impresionismul a marcat naşterea artei subiective. Nu mai conta individualitatea sau originalitatea subiectului, ci personalitatea artistului, care îşi punea amprenta lui unică şi specifică în lucrare. Pierre Auguste Renoire (1841-1919) tratează portretul ca pe un suport al imaginaţiei şi nu ca pe ceva direct transferabil pe pânză. Nudurile sale, devin tulburătoare pentru contemporanii săi, forma corpului este parcă negată de alternanța petelor de lumină și umbră proiectate pe bustul feminin prin sita deasă a frunzișului.
Portretul lui Jeanne Samary – Renoire
Creația picturală a lui Gauguin (1848-1903) ne determină la o analiză asupra simbolismului, a cărui poetică a impus o nouă viziune asupra artei și a lumii. A ales să reprezinte mai degrabă propriul lui spirit, o reprezentare mai degrabă simbolică a propriului destin rămânând conservator în ceea ce priveşte forma. Gauguin creează, astfel, o nouă tradiţie prin utilizarea ca suport permanent al oricărei reprezentări figurative a liniei şi suprafeţei. Gauguin a înțeles frumusețea mitului primitiv și a exoticului.
Portretul lui Aline Gauguin
Prin pasiunea pentru portret, Modigliani (1884-1920) reuşește să confere un caracter psihologic operei prin câteva simplificări şi accente, componente ale unui stil simplu şi personal: corpul, bustul, trăsăturile feţei sunt alungite într-un mod nenatural dar elegant, iar ochii sunt migdalaţi, orbitele goale, ca nişte găuri negre cu privirea oarbă, clasică, care evocă ținuta statuilor şi busturilor antice.
Portret de femeie poloneza – Modigliani
Vincent Van Gogh(1853 –1890) v-a deschide larg drumul curentului artistic de conținut, care este curentul expresionist modern, cu diferite continuări, unele de-a dreptul contradictorii. Limbajul picturii sale este modelat de sentimente şi senzaţii. În ultima perioadă a vieții este încearcat de o tulburare cumplită, un fel de beție a lucrului, iar neliniștea și ardoarea îi conduc mâna pe pânză în acest timp. Prin agitația lui interioară, realitatea lucrurilor exterioare se deforma. Astfel în acea folosire violentă, psihologică a culorii, se află una din cheile subiectivismului modern, legea culorii naturaliste a impresioniștilor a căzut.
Van-Gogh- (Ultimul) Autoportret
Unul dintre principiile expresionismului era acela, că, în figurile sale, pictorul exprimă nu numai interiorul acestora, dar se exprimă și pe sine. În lucrarea Strigătul (1893) de Edvard Munch (1863-1944) deformarea umană a ajuns la o limită necunoscută pentru aceea perioadă, fiind încărcat de zguduiri și de teroare. Munch îl reprezintă pe cel al clarvăzătorului inspirat care prevede destinul tragic, căderea inevitabilă a societăţii.
Tipatul – Edvard Munch
Cubismul tratează corpul uman sau portretul, compartimentându-l, fațetându-l, se ajunge , acum la o divizare a suprafeţei ce nu mai permitea deosebirea dintre „figură” şi „fond”.
În lucrările lui Juan Gris (1887-1927) subiectul uman nu este nici măcar prezent, fiind redată doar structura proporţională a spaţiului de planuri colorate, astfel încât obiectele sau figura umană își asumă faţă de spaţiu un caracter simbolic, emblematic. Elementul care produce sinteza este lumina, ea relevând obiectele şi dând măsura valorilor cromatice, ca ton.
JuanGris -Portretul lui Picasso
La Rene Magritte (1898-1967), pictorul suprarealist, personajele nu se constituie ca fiind ele însele subiectul, ci, participante la imaginarul întregii picturi. În opera lui portretul se constituie ca un mijloc de reflecție asupra reprezentării. Inspirându-se dintr-o fotografie a lui Man Ray, Magritte aduce în prim-plan ideea de „lipsă a portretului”.
Rene Magritte-Decalcomanie
Un exemplu al unicităţi picturii lui Francis Bacon (1902-1992) ar fi portretele. Acestea păstrează asemănarea, dar, nu au nimic în comun cu ceea ce am putea numi aspectul ilustrativ al imaginii. Este vorba despre ceea ce pictorul numeşte alteritatea formei, abilitatea acesteia de a se schimba pe parcursul alcătuirii sale. Din imagini se desprinde o inerţiei a cărnii care pare a coborî de pe oase, în timp ce vastele suprafeţe de culoare par a înfăşura figurile.
Studiu pentru portretul lui George Dyer-Francis Bacon
Jean Fautrier (1898-1964) are un mod deosebit de abordare a portretului, în pictură acesta fiind alcătuit din diferiţi „bulgări de materie, inerte şi rupte”. artistul nu a dat o conotaţie anume feţelor pictate, nu identifica subiectul, intitulându-le simplu „ostatic”, de mult ori urmate de un număr, la fel ca şi ostaticii fără identitate. A fost unul dintre primii care a folosit tehnica de „pastă groasă”.
Jean Fautrier – Ostatic
Hiperrealismul este o imbinare dintre pictură, sculptură şi fotografie de o rezoluţie mare. Chuck Close (n.1940) execută portrete pe dimensiuni mari, de o mare perfecţiune tehnică şi atenţie la detalii. Construieşte portretele în aşa fel încât ele par un amestec de artă plastică şi fotografică. Totul se reduce, însă la un act gratuit, din care se păstrează doar mecanismul tehnic de execuţie, o copie a unei imagini preexistente, printr-o acțiune meticuloasă și lipsită de orice emoție.
Autoportret urias – Chuck Close
Andy Warhol (1930-1987), artistul Pop, reprezintă în lucrarile sale serii de portrete ale unor oameni celebrii, ca cele ale lui Elvis Prestley, Marlyn Monroe, dar şi cu un ciclu dedicat lui Mao. Odată cu lucrarea Gold Marlyn Monroe (1962 -New York, Museum of Modern Art) Andy Warhol a exploatat la maximum imaginea personalităților și starurilor de la Hollywood și a ridicat-o la nivel de idol.
Gold Marlyn Monroe -Andy Warhol
Închei acest periplu în istoria picturii de portet, cu o artistă americană Jenny Saville (n. 1970) care ilustrează în picturile ei tendința societății de azi, obsedată de multe ori de aspectul fizic. Ea creează imagini brute și intime ale corpului uman. Picturile ei sunt expresive și oneste reprezentând de multe ori femei obeze, chipuri desfigurate, femei nascând, etc.
Rosetta – Jenny Saville
Alte articole care te-ar putea interesa: