Pictori Români Celebri – Nicolae Tonitza

Autoportret 1923 -Nicolae Tonitza

Autoportret 1923 -Nicolae Tonitza

„Arta lui Nicolae Tonitza îşi păstrează integritatea şi frumuseţea nealterată, exprimând o latură progresistă a culturii româneşti.”( Şorban ,Raul Nicolae Tonitza ,Maeştrii artei româneşti , Ed. Meridiane ,Bucureşti, 1965, p. 14) La Tonitza (1886-1940) remarcăm peisajele dobrogene, portretele de clovni, de copii, de tinere femei, naturile statice, pline de caldura, compuse în planuri mari, urmărind jocul tandru al luminii pe obiecte, în tonuri vibrante. Este considerat interpretul „tristeţelor luxuriant colorate” şi al ochilor de copii. Lumea pe care o reflectă nu este, festivă, dar temperatura reprezentării, ardoarea transfigurării poetice, intonaţia amplă o investesc cu o plinătate sărbătorească.

Pictura lui Nicolae Tonitza rămâne, dincolo de frământările cotidiene sau de angajarea în evenimentele contemporane, una senină. Viziunea sa artistică se conturează în portretele de copii. „Ochii lui Tonitza”, mari, rotunzi şi expresivi ne privesc astăzi cu o nostalgică inocenţă, cu o amară melancolie.

Fetita -Nicolae_Tonitza

Fetita -Nicolae_Tonitza

Omul înfăţişat de Tonitza este expresia nemijlocită a unei societăţi într-un moment politic şi istoric cert. În arta lui Tonitza se remarcă, în primele pânze, diverse influenţe: de la Daumier (Jucătorii de şah) , Manet (Portretul arhitectului D. Mohor), până la Toulouse-Lautrec (Omul unei lumi noi). Linia circumscrie figurile, interpretează mişcarea, sugerează expresia chipurilor, sinuos sau întrerupt, formează cutele îmbrăcăminții. Culoarea devine pentru el imaginea sensibilă a unei idei, semn cu semnificaţie, raportată la atitudinea, gândul şi emoţia omului, ele singure dând valoare artei. În opera lui Tonitza, tema copilului şi a copilăriei şi-a găsit o întruchipare cu însemnătatea de simbol.

Portret_de_copil 1926-Nicolae_Tonitza

Portret_de_copil 1926-Nicolae_Tonitza

Chipul copilului îi apare ca un microcosmos, pe care îl iscodeşte uneori cu un fel de lucidă tandreţe, iar altădată îl învăluie ocrotitor parcă, pentru a-i alina îngrijorarea. Dintre puţinele elemente expresive ale unui cap de copil, el se opreşte cu precăderea asupra ochilor. Printre aceştia întâlnim ochi cufundaţi în basmul propriu vârstei; ochi istoviţi, trişti, miraţi; ochi care privesc „agitaţia lumii de care le e frică”, ochi care nu înţeleg nimic, alţii care par a şti că totul e în zadar. Buzele, însă, sunt încremenite într-o tainică tăcere.

Fetita_padurarului 1924-Nicolae_Tonitza

Fetita_padurarului 1924-Nicolae_Tonitza

Deasemenea în picturile lui Tonitza, se ivește și motivul păpușii, fie integrat ca obiect într-o natură moartă devenind chiar titlul lucrării, fie în portretele de fetițe, a căror ambiguitate este sesizabilă numai când le comparăm cu unele portrete-nud feminine sau cu unele din portretele lui desenate.

Scherzzo 1886- Nicolae Tonitza

Scherzzo 1886- Nicolae Tonitza

Opera este caracterizată, mai presus de ingeniozitatea tematică, de amploarea și expresivitatea cromatică, care, la rândul ei, a fost necesitată de orânduirea spațiului compozițional. Aspectul smălțuit, ca cel al olăriei populare, este transmis de repertoriul cald al tonurilor alese, ce contrastează, atipic, cu primordialitatea negrului, acea (non)culoare a cărei concepere absoarbe întreaga lumină pigmentară. Negrul este propus drept tronant al compoziției sub forma unei păpuși africane, motiv central inedit chiar și în ciclul de păpuși pe care îl concepea Tonitza în perioada 1925-1927. Chiar dacă subiectul ales șochează, Tonitza nu îi diminuiază cu nimic însemnătatea în economia pânzei, pe care o abordează întocmai manierei instituționalizate în cazul portretelor sau naturilor statice. Registrul cromatic predominant este din nou acea pânză scenografică, ce amintește de decorul floral al “Lăutului”, sursă de inspirație declarată de Tonitza drept întruchipare a specificului național, amintind de vechile scoarțe românești. În seria de Saltimbanci, pictorul reuşeşte să „sesizeze în conţinutul social al măştii bivalenţa ereditară: pentru unii, puţini, distracţie în faţa unei caricaturi comice; o intensă participare liric-emoţională din partea mulţimii care identifică în personajul reprezentat fiinţa umană a aceluia care îl reprezintă”( Şorban,Raul , Nicolae Tonitza , Maeştrii artei româneşti , Ed. Meridiane ,Bucureşti, 1965, p. 43-44). Saltimbancii din opera lui Tonitza reflectă tulburător însuşi zbuciumul propriei sale vieţi pe care o proiectează pe masca clovnului. În imaginile Clovnului şi a Femeii clovnului se desluşeşte o adâncă trăire interioară, iar atmosfera fizionomiilor se oglindeşte în întreaga ambianţă a compoziţiilor. Fata clovnului a treia piesă a tripticului, porneşte nu de la o mască, ci de la un portret. Artistul îi cercetează direct expresia, îi vede îngrijorarea, oboseala, lipsa oricărei iluzii întipărite pe o faţă pe care, în ciuda tinereţii, s-a şi aşezat maturitatea tristeţii şi săraciei.

Clovn 1925-Nicolae_Tonitza

Clovn 1925-Nicolae_Tonitza

Tonitza realizează expresia originală, capabilă să emoţioneze, a unei sensibilităţi şi a unei concepţii care tinde să-şi asimileze felul de a vedea şi a simţi a maselor. Te-ar mai putea interesa:

Pictori români celebri: Corneliu Baba

Pictori români celebri: Nicolae Grigorescu

Secţiunea de aur în pictură