Autoportret Corneliu Baba 1980
Corneliu Baba (1906-1997), a fost, în primul rând, un pictor al omului. Pentru Baba omul este, înainte de toate, o fiinţă fizică, astfel, lunga evoluţie a vieţii i-a acordat supleţea, graţia şi delicateţea, evocate în nuduri, apoi plasticitatea specific umană a unei femei adormite cu braţele încrucişate deasupra capului. Relaţiile dintre oameni au fost des reprezenate de Baba. O altă temă abordată frecvent de către Baba este cea a grupurilor de ţărani sau muncitori, aflați la muncă sau odihnă. Puţini pictori români au manifestat o cunoaştere atât de profundă, în legătură cu felul de a fi, de a se comporta, de a se grupa al sătenilor, a naturii sentimentelor şi a gândurilor adânci ce-i stăpânesc.
Portretul de țăran, de pildă, va fi modelul somatic și moral în jurul căruia se va construi întreaga lume rurală și întreaga civilizație a pământului din pictura lui Baba. Deși într-un portret individual acest tăran apare abia în anul 1950, într-una din marile compoziții ale artistului, în Cina, el este integrat ca personaj încă din 1942.
Corneliu Baba Cina (1950)
Chipul său, golit de orice viață activă, este mărturia unei existențe suspendate într-o iremediabilă tristețe sau, poate, într-o la fel de adîncă resemnare. De altfel, în toate scenele si compozitiile sale rurale: Popas (1949), Odihna la cîmp (1954), Tărani (1958), Somnul (1962), Pamîntul (1976), precum și în schițele pregătitoare, nota dominantă este aceea a reculegerii și a melancoliei.
Corneliu Baba Odihna la camp (1954)
Chiar dacă artistul dă acestor compoziții o oarecare coloratură sociologică, generate dintr-o trăire umană în care intră deopotrivă admirația și compasiunea, esența lor este mai apropiata de proiecția mitică decât de revoltă, de imprecație sau denunț. Legătura omului cu pamântul, țăranul privit ca o ființă cu o anumită investitură în ansamblul larg al existenței conferă acestor compoziții, prin viziunea artistică și prin perspectiva morală, înalțimea unor acte ceremoniale și monumentalitatea unor creații irepetabile ale firii.
Lucrarile Tarani si Somnul
Corneliu Baba duce portretistica sa individuală pâna la marginea mormântului, până acolo unde pictura și convențiile sale trebuie reinventate. În paralel cu această portretistică a individului si a speciei, așezată undeva între aceste extreme, pictorul experimentează cu asiduitate și portetistica socială. Modelul acestui portret nu mai este cineva anume, cu o identitate precisă, și nici cineva care, metonimic, reprezintă specia însăși, ci ființa sociala, omul integrat normelor colective, atât în varianta sa individuală, cât și în aceea de grup, de categorie, de clasă chiar. Calugării (1942), Portret de țăran (1950), Oțelarii (1960) ș.a.m.d.
Corneliu Baba Otelarii
Artistului i-a plăcut de multe ori să se figureze pe sine. Însă între conştiinţa omului şi firea sa se pot interpune închipuirea lui despre sine sau imaginea care s-a format în mintea semenilor săi transmisă, sau, uneori, impusă de către aceștia. Autoportretiştii au pictat, adesea, această mască cu un fel de intenţie autoironică, în care scânteiază o parte din lucida conştiinţă de sine a artistului. Autoportretul devine un fel de sursă, de imagine arhetipală pentru întreaga potretistică. Prima dintre ele este sursa însăți, adică autoportretul, prin debutul din 1922 întinzându-se pe un interval a cărui limită superioară este anul 1991. Cea de-a doua variantă este o subdiviziune, un derivat, dar unul de o anvergură excepțională, și anume portretul cu o anumită identitate, în cele mai multe cazuri al unor mari personalităti culturale sau persoane publice (Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Enescu, Lucia Sturdza Bulandra, Maria Tanase, K.H.Zambaccian, Nicolae Tonitza, Mihail Sorbul etc.).
Portretele lui Sadoveanu, Arghezi si Enescu
În imediata lui vecinătate se situează portretul unor membri ai familiei artistului – Sotia artistului (1953 si 1982), schitele asupra portretului tatalui sau, Gh. Baba (cca.1952) etc.), al unor oameni apropiați sau din cercul său de cunoștințe (Portret de tînară (Elena Hascke) – 1956; Portret (Maria Calleya) – 1982; Portret (Florica Holban) – 1983 etc., sau cel anonim, relevând vehiculul unor psihologii fără al unor caractere fără o identitate anume, dar identificate generic ca prezențe umane cu un statut irepetabil, salvate din amorf prin consacrare artistica – Portret de fată în roz (1957), Portret de fată (1964), Fata cu pana (1970), Portret de femeie (1976), Spaniola (1976) etc. Acest gen de portret individualizat se va îndeparta tot mai mult de modelul particular, de omul reductibil, încercă să surprindă ființa morală, o anumita atitudine în fața vieții, în general, și a vietii sociale, în particular.
Derivata direct din portretistica deja amintită, dar ridicată la cotele înalte ale unei meditații anume asupra condiției umane este marea suită a Arlechinilor. Subiect plastic cu o cariera stralucită în pictura modernă, chiar dacă nu am aminti decât interesul pe care i l-a acordat Picasso, Arlechinul îi prilejuieste lui Baba confruntarea cu două mari probleme ce se intersectează permanent în opera lui: una plastică propriu-zisă și una de natură morală. Ca pretext plastic, el ofera o plajă inepuizabilă de abordări cromatice, de variante compozitionale, de combinație a staticului, a paginației aproape hieratice, cu dinamismul cel mai îndrăcit al manipulării tonurilor si al pensulației. Din punct de vedere moral, ca subiect de meditație cu alte cuvinte, el reprezintă modelul absolut al ambiguității existenței, al coabitarii ludicului cu dramaticul și a bucuriei de-o clipa cu tristețea iremediabilă. În imediata sa descendență, detașat de orice festivism si de orice spectacol gratuit, se așază imensul ciclu al Regelui nebun. Antonim al Arlechinului, el reprezintă celălalt versant al umanului, acela al dramei și al degradării.
Corneliu Baba Arlechin
Dimensiunea umană este omniprezentă în aspectele artei sale. Potretele lui Corneliu Baba încorporează, sub aspectele ei pozitive, funcția măștii și a travestiului. Astfel, trebuie și înțeleasă repetata includere în repertoriul iconografic al lui Baba a unor elemente de travesti – de la tradiționalul costum de arlechin, la o compozită costumație teatrală cu reminiscențe shakespeariene –, ca și a unor configurații fiziognomice cu caracter de mască, de reminiscență bruegheliană uneori , alteori expresioniste.
V-ar mai putea interesa:
Pictori romani celebri – Nicolae Grigorescu