Guașa este o tehnică de pictură bazată pe culori de apă, numai că aici „culoarea” albă intră în componența amestecurilor de culoare (spre deosebire de acuarelă unde se folosește doar albul suportului), dând un aspect mat, netransparent, ușor cretos-catifelat.

Se lucrează pe diferite suporturi flexibile, semiflexibile sau chiar rigide. Grundul poate fi colorat spre deosebire de alte tehnici, ceea ce poate pune în valoare ansamblul pictural. Datorită folosirii albului se crează contraste tipice, ce particularizează această tehnică de pictură.
Pensulele folosite sunt cele din păr moale, ce permit îmbinarea tentei plate cu linia de contur de mare finețe. Pentru zone de culoare mai mari și mai vibrate se pot folosi și pensulele cu parul mai lung de porc.

Culorile se prepară din aceași pigmenți ca cei de acuarelă, însă în amestecul substanței liant se adaugă o anumită cantitate de alb (de titan , care este un alb cu o mare putere de acoperire sau albul de zinc, care are o ușoară nuanță albăstruie). De aceea culorile de guașă nu sunt transparente, au o mare putere de acoperire, iar după uscare au un aspect cretos.
Deoarece este o tehnică inversă tehnici acuarelei, lipsită de transparență, se așează întâi tonurile închise, peste care vin apoi cele deschise. Tehnica guașei nu recomandă straturile groase de culori, întrucât acestea după uscare crapă și se desprind de pe suport.
Această tehnică se folosește cu predilecție în lucrări de grafică, ilustrație de carte, afișe, lucrări și proiecte decorative, schițe de compoziție. În lucru se va ține cont de faptul că după uscare culorile se deschid cu 1/3 față de tonul inițial pe ud.

Iată aici etapele de execuție a unei picturi în guașă pe un fond colorat.

Alte articole care te-ar putea interesa:

Pop Art

Simboluri sacre in diferite culturi antice

Hartie marmorata

Pastelul este o tehnică a picturii de șevalet care putem sublinia că întrunește laolaltă austeritatea desenului cu resursele iradinte ale picturii. Tehnica de lucru a pastelului se aseamănă foarte mult cu tehnica cărbunelui, deoarece folosește acele pulberi colorate legate cu un liant sub forma unor bastonașe. Vechimea acestei tehnici se întinde până la picturile rupestre, care erau executate din pulberi asemănătoare, dar impunerea pastelului ca tehnică, se întâmplă spre sfârșitul secolului al XVII-lea.

Deși este privită de unii artiști ca o modalitate limitată de expresie, Edgar Degas o transformă în totalitate când începe folosirea unui fixativ special (a cărui formula a rămas necunoscută ).

Caracteristicile și avantajele acestei tehnici sunt multiple:

• Își păstrează iluzia de prospețime;
• Nuanțele sunt deosebit de catifelate;
• Este o tehnică recomandată pentru redarea diferitelor materialități (nuduri, flori, stofe moi, etc.);
• Este o pictură mată și netransparentă, putând fi privită fără a avea acele reflexe care denaturează culorile;
• Nu crapă, având avantajul că lucrul poate fi întrerupt și reluat după pauze îndelungate fără nici o dificultate;
• Este insenibil la lumină, nemodificându-și culorile;
• Se poate corecta, șterge fără ezitare și teamă;

Dezavantaje:

• Această tehnică cere multă măiestrie și dăruire;
• Materialele de calitate sunt mai greu de procurat;
• Cere deasemenea multă precauție în prezentare și înrămare, transport, expunere și păstrare;
• Trebuie ferit de bruscări care pot deteriora pulberile colorate;

Materiale:

Suportul pe care se execută această tehnică este foartă importantă, cel mai des fiind utilizată hârtia, care trebuie să aibă o anumită granulație, grosime și eventual culoare. Cea mai bună hârtie era socotită de vechii maeștrii, cea din cârpe și deșeuri textile, pregătită cu grund. Mulți pictori de-a lungul timpului își scămoșau hârtia, obținând astfel rugozitatea dorită. Dintre hârtiile cunoscute astăzi și recomandate pentru pictura în pastel amintim, hârtia Canson și Fabriano. Această tehnică se mai poate executa și pe carton, lemn, placaj, pânză.

Culorile:

Pentru obținerea culorilor de pastel, pulberile colorate erau amestecate cu 5% caolin, talc proporționale în funcție de nuațele dorite. Astăzi se găsesc sub formă de batoane (rotunde sau prismatice) gata fabricate, de la firme cum ar fi: Toison D`or (Cehia), Van Dyke (Germania), Talens – Rembrand (Olanda), etc.

Trebuie menționat aici, că pastelurile sunt de două feluri: cretoase și uleioase (în acest articol ne vom referi la tehnicile picturii în pastel cretos).

Tehnici de execuție:

Pastelul nu cere o anumită tehnică de execuție, depinzând astfel de temperamentul, meșteșugul și gama cromatică a fiecărui pictor. Însă putem deosebi totuși câteva procedee de lucru:

Prima și cea mai la îndemână este metoda de schițare rapidă, prin juxtapunerea petelor și liniilor, fără intervenții ulterioare, rezultând un desen expresiv și spontan;

A doua metodă se aseamănă foarte mult cu tehnica desenului în cărbune și presupune trasarea pe lat, cu întreg batonul de pastel pe suprafețe mari, peste care se va reveni cu contururi și gradări picturale;

A treia metodă este cea care definește cel mai bine tehnica pastelului și constă în îmbinarea primelor două metode. Aceasta cere în schimb experiență și îndemânare în execuție. Modulările culorilor se fac cu estompa, degetul sau o pensulă aspră pentru a obține suprafețe bine definite;

Ultima dintre metodă este cea mixtă care constă în utilizarea culorilor de pastel după ce eboșa picturii a fost executată în culori de apă (acuarelă, guașă sau tempera).

Fixarea picturii în pastel:

Tehnologii recomandă fixarea pastelului între etapele de lucru, fixativul permițând o aderență a intervențiilor ulterioare. Ultimele intervenții și accente nu se recomandă a fi fixate, deoarece își pierd din catifelare. Fixarea se face așezând pictura la orizontală, emițând un jet uniform, de la distanță de aproximativ 70 cm.

Păstrare și înrâmare:

Se recomandă păstrarea picturii în pastel doar sub sticlă sau mai nou, folie antireflex cu passe-partout și înrâmat.

Alte articole care te-ar putea interesa:

Pigmenţii de culoare în pictură

Tehnica Acuarelei

Cum se execută Icoana pe Sticlă

            Din timpuri  străvechi  se  foloseau  în  pictură  doar  culorile  întâlnite  în  natură,  fie  sub  formă de argile  colorate (ocruri),  fie  sub  formă  de  minerale (malahit, azurit, auripigment, lapislazuli,  calcar, spat ușor etc.). Pigmenții  se  obțineau  din  aceste  materiale  prin  fărâmițare, cernere, decantare. Unii  dintre  acești  pigmenți  naturali  fiind  prea  scumpi  sau puțin  rezistenți  au  fost înlocuiți  treptat  cu   pigmenți  sintetici.

Coloranții  organici  au  cu  totul alte  proprietăți, fiind  substanțe  solubile  în  apă, alcool  și uleiuri, spre  deosebire dei  cei  minerali care sunt  insolubili, fiind  substanțe  tari  de o anume  colorație  cu proprietăți constante, de ordin fizic  și optic.

Pigmenții  albi:

• Albul  de  plumb (Ceruza  de plumb) Principala însușire  este aceea  că  are o mare  putere de acoperire  și uscarea rapidă  în  amestec  cu  uleiul. În pictură acest tip de alb  este de  neînlocuit  la prepararea  grundurilor  de ulei  și la pictura în mai multe straturi. Însă  este foarte toxic, cunoscându-se intoxicații grave , chiar mortale cu această culoare.Nu poate fi  folosit pentru frescă și tempera deoarece este instabil în  mediul alcalin. Se  îngălbenește la întuneric  dacă este amestecat cu ulei de in, dar  își revine la  lumină.
• Albul de zinc sau oxidul de zinc, Este o pulbere  ușoară, are o culoare orbitor de albă, cu o nuanță  ușor albăstruie. Este  stabilă  la  lumină. Albul de zinc  este  adecvat  pentru tehnicile în tempera, acuarelă, guașă  și pastel. Pentru pictura în  ulei nu este recomandat deoarece  absoarbe foarte mult  ulei, se  usucă greu, are putere  slabă  de acoperire și determină  crăparea stratului  de  culoare.
• Albul de titan sau bioxid de titan. Dintre  toți  pigmenții aceste  este cel  cu  putere de  acoperire cel mai mare, nu  este  toxic, insensibil la  acțiunea agenților atmosferici.

Pigmenții ocru:

• Ocrurile se  obțin din hidroxizi de fier cu caolin, silicați, piatră  de ghips și substanțe organice. Această culoare de pământ  are diferite nuanțe de galben: Ocrul satinat provine din Vaucliuse (Franța), sienele  provin din Toscana și Sicilia (Italia).Ocrurile sunt rezistente la agenți atmosferici, lumină, au o mare putere de acoperire. Se pot  folosi în  orice tehnică a picturii, inclusiv cea murală.
• Siena naturală este un  ocru  închis, transparent, prețuită cel mai mult dacă  are o nuanță  verzuie rece, profundă. Ea se transformă  la  ardere într-o sienă arsă  cu o  tonalitate brun-roșcată. În  istoria  picturii  europene  sienele și ocru se  întâlnesc din  cele mai vechi timpuri.
• Umbra este un amestec de limonit, hidroxid de mangan, argilă și silicați. Stabilă la aer și lumină, are o mare putere de acoperire și nu este toxică. La  calcinare  ea  capătă o  tonalitate  caldă roșcată  și trece  în umbra arsă. Ambele  sortimente de umbră  sunt stabile în  mediul alcalin, astfel se  pot  folosi la pictura  în  tempera  slabă, acuarele, guașă și pastel. În pictura de ulei închide  culorile cu care este  suprapus, are  tendință de  crăpare, însă  se  usucă  repede.

Pigmenții galbeni și oranj:

• Galbenul de cadmiu are tonuri  deschise intermediare  de la galben  la oranj. Este  stabil la lumină și aer, are o bună  putere de  acoperire. Poate fi  folosit în toate tehnicile de pictură.
• Galbenul citron are  o culoare care variază de la galben lămâie până la  o  nunță  verzuie. De  obicei este  recomandat  la  pictura în ulei  și acuarelă. Este instabil la  lumină și parțial solubil în apă.
• Galben de cobalt are  o  nuanță pură, dar o putere de acoperire slabă, este stabil la  lumină și este indicat la  acuarelă mai  mult  decât la ulei. Deoarece  este  scump  a  fost  puțin  întrebuințat.
• Galbenul de Neapole. Calitatea acestui pigment depinde de procesul de fabricare. Are  o nuanță palidă și se  înnegrește la  acțiunea  hidrogenului sulfurat.
• Galbenul de crom are tonalități saturate frumoase, au putere  mare de acoperire, dar sunt instabile la  lumină, se  decolorează ușor. Pot  fi  folosite  pentru  frescă și tempera.
• Galben de India. Galbenul nefalsificat  este  un  produs al  metabolismului  patologic la  vacile  care mănâncă frunze de  mango. Este  un pigment de o  frumoasă  nuanță galben-aurie, chiar oranj, dar aplicat în strat gros  devine galben-brun. Este rezistent la lumină.

Pigmenții  roșii:

• Argile roșii naturale  conțin  de fapt  minereu de fier  fărâmițat – hematit sau calcotar, care conține oxid de fier cu adaos de alumo-silicați. Sunt stabile la aer și lumină, au o putere  mare de acoperire, iar intensitatea  culorii poate fi  mărită prin ardere.
• Roșu venețian și roșu englez. Acesti pigmenți au aproximativ aceeași tonalitate și au o  mare  putere de acoperire.
• Roșu de India are o nuanță violetă ușoară, este oxid de fier aproape pur. Acest pigment are cea  mai mare  putere de acoperire cunoscută  până în  prezent, iar intensitatea  considerabilă.
• Verniul carmin este  un colorant natural obținut din insecte  parazite ale cactusului Cocus cacti. Nu este stabil la lumină. Este mai stabil la ulei decât la acuarelă.

Pigmenți albaștrii:

• Cobaltul sau aluminat de cobalt este foarte stabil la  lumină, aer  și amestec cu alte culori. Are o nuanță intensă și poate fi  folosit în toate tehnicile de pictură ,inclusiv în cea  murală.
• Ceruleumul sau stanat de cobalt –este un  albastru de o culoare deschisă cu nuanță verzuie, este prefect stabilă la lumină și în amestec  cu alși pigmenți. Are o putere de acoperire  mai mare ca și a  cobaltului.
• Cobaltul violet-închis este o culoare stabilă la lumină  și în amestec cu alte culori, poate fi folosit  la frescă.
• Ultramarinul este un compus complex cu conținut de silicat de sodiu, silicat de aluminiu și sulf.  Există  diferite sortimente: ultramarinul albastru, cu nuanță de violet, cel verde, violet, iar ultramarinul galben și cel roșu  nu se pretează pentru pictură. Pentru a putea fi utilizat în pictură trebuie îndepărtat sulful din compoziția  ultramarinului. Este stabil  la lumină și aer, dar foarte sensibil la  acizi. Ultramarinul natural sau lapis-lazuli – este o piatră semiprețioasă de  culoare albastră, stabil la  lumină și aer, dar și el  sensibil la acizi.
• Indigo- colorant natural obținut din planta Indigofera tinctoria, care crește în India Are o nuanță albastru-violet, cu luciu de bronz. Este  stabil la lumina indirectă, dar se decolorează la soare. Est  indicat în  tehnicile de pictură cu apă.

Pigmenții verzi:

• Argile verzi – de Verona și Boemia. Sunt pământuri spălate cu proprietăți asemănătoare cu cele ale ocrurilor. Sunt combinații  complexe  din minerale.Acestea  sunt perfect stabile la aer și lumină și se pot folosi în orice tehnică de pictură.
• Verdele de crom sau oxid de crom anhidru, este perfect stabil la lumină și aer și este folosit în toate  tehnicile de pictură.
• Verdele smarald  este de asemenea  foarte stabil în amestecuri și în toate tehnicile, dar are  o culoare mai rece și mai profundă ca verdele de crom.
• Verdele de cobalt deasemenea un pigment stabil în toate tehnicile de pictură, însă are o putere diminuată de acoperire.
• Verde de Spania sau acetat bazic de cupru. Este un pigment care are miros de oțet. Deoarece  este instabil în amestecuri el a dispărut din paleta pictorilor din secolul al XIX-lea.

Pigmenți bruni:

• Brun de Van Dyck este un amestec de pigmenți negrii, lac de roibă de culoare închisă și de cărbune.

• Asfaltul sau bitum – dizolvat la cald în ulei permite obținerea unor  brunuri frumoase pentru glasiuri. El împiedică uscarea normală și  crapă  astfel nu este recomandat la pictura  în ulei.
• Sepia este o culoare brun închis, obținută din substanța colorantă secretată de molusca Sepia Officinalis, este instabilă la lumină. Se folosește cel mai frecvent la acuarelă.

Pigmenți negri:

• Negru ivoriu se obține din arderea anaerobă a  bucăților de fildeș.

• Negru de oase se obține prin carbonizarea diferitelor oase. Se usucă greu și este foarte absorbant.
• Negru de fum de lampă obținut prin arderea substanțelor de carbon. Nu este recomandat în cadrul picturii de ulei  deoarece migrează în straturile de culoare, se usucă lent. Se  folosește la fabricarea tușului și a cernelurilor, dar și la culorile de acuarelă.
• Oxid negru de fier – este un pigment foarte stabil, se amestecă bine cu uleiul. Est mai bun decît negru ivoriu
• Negru de cobalt sau peroxid de cobalt – este un negru intens perfect stabil, poate fi folosit atât la frescă.

Aceast gen de pictură  se  începe  cu  alegerea  panoului  de lemn pe care urmează a fi executată icoana. Calitatea suportului de lemn este foarte importanta atât în realizarea  icoanei  bizantine autentice cât și  a  unei  bune  conservări  a stratului de pictură  în timp.

 1.Prepararea suportului

Panoul se  va picta pe partea ce a mai  netedă. Pentru o  rezistență  ideală  panoul  de  lemn trebuie maruflat  cu  o  pânză  de  tifon sau orice altă pânză cu o textură cât mai fină (de in , bumbac sau cânepă).

 Panoul este impregnat cu primul strat de clei ( clei de impregnare, care poate fi de peste, de oase sau de piele). Se ia tifonul (panza fina) se înmoaie în clei, după care se intinde pe panou dinspre centru spre margini, netezind suprafata, peste canturile panoului până pe spate circa 5 cm.

După uscarea acestia, următoarea  etapă  este cea  de aplicare a grundului alb  peste pânză, făcând legătura între lemn și pictură. Grundul este un amestec de clei cald cu un praf de cretă de munte. Cu cât formula grundului este mai simpla, cu atât este mai bună. Se da grundul într-un strat subțire. Nu trebuie să încărcăm cu foarte multe straturi de grund.  Lemnul se preapară în poziție orizontală. După fiecare strat de grund se ia o bucata de smirghel și se nivelează suprafața.

2. Desenarea icoanei

Pictorii din vechime păstrau cu grijă desenele icoanelor lor pentru a le folosi ca model pentru lucrările viitoare. Așadar, se desenează chipul sfântului sau scena religioasă cu creionul sau se poate face decalcarea. După ce desenul este gata, este nevoie să fie incizat, pentru ca dupa acoperirea lui cu stratul de culoare, să fie vizibile liniile (conturul) desenului.

3. Aplicarea foiței de aur

             Se aplică un strat de mixtion peste lemn, există multe varietăți de mixtioane, cu uscarea la 15 minute, la 30 minute, la 3 ore si la 12 ore. Se aplică foița de aur, se lasă un pic, și după se pune o coala de hartie și se presează peste cu o bucată de bumbac. Se mai lasă la uscat, iar după se curață cu o pensula moale, astfel încât să rămână suprafața netedă.

4. Emulsia de ou

Pentru culorile de tempera se folosește emulsia de ou, ea are rol de liant și în plus conferă culorilor pros­pețime și rezistență în timp. Rezultatul este un colorit intens și formarea după uscare a unui strat uniform,  care se fixeaza bine de grund.

Emulsia de ou se prepară  folosind un gălbenuș de ou, amestecat cu tot atâta apă câtă cantitate de gălbenuș  și aceeași cantitate de  oțet. Toate amestecate foarte bine cu o furculiță. Emulsia se ține după ce s-a pictat, la rece, dacă vreti să o mai refolosiți.

5. Primul strat de culoare –Proplasma

În momentul începerii lucrului culoarea  se diluează cu emulsie de galbenuș de ou , dar și cu apă. Liniile incizate ale desenului și contururile sunt acoperite mai apoi, progresiv de culoare până când nu mai rămân spațiile albe. Acoperirea diferitelor zone se face după culorile modelului fără umbră și semitonuri. După ce s-a uscat, stratul trebuie să fie uniform, mat și solid.

6. Etapa următoare – contururi

Mai intâi cu o pensulă fină, se retrasează liniile fiecărui fond colorat întrebuințând o culoare mai închisă, dar care trebuie să rămână în coloritul fondului (tonului local). Apoi, pentru a modela detaliile și pentru a le conferi lumina dorită se aplică luminile adăugând culorii alb. Culoarea mai deschisă astfel obtinută este adaugată peste zona care trebuie luminată. Această operație se repetă  de mai multe ori , până la ultimele lumini care se  trasează  ca  niște hașuri.

7. Carnația

Părtile cele mai importante ale icoanei sunt chipul și mâinile. Chipul conferă icoanei sensul ei teologic, reflectănd, dincolo de orice stilizare, trasăturile individuale ale sfântului. Mainile sunt importante prin gestica lor, de care depinde miscarea pliurilor si a luminilor care o subliniaza. Importanța gestului este prezentă și în scenele biblice. Culoarea de bază a carnației variază după epoci și scoli, tonul carnației fiind determinat de stilul epocii: de la o nuanță maronie apropiată de verdele masliniu până la tonuri mai calde, ca în icoanele lui Rubliov. Culoarea părului și a bărbii poate fi închisă, roșcată, căruntă sau albă. Desenul șuvițelor se execută cu un ton mai închis decât carnația, adaugănd carnației puțin verde, iar între marginile șuviței se trasează două linii mai deschise bine separate. Se revine apoi cu conturul peste toate elementele chipului: ochi, sprâncene, gură, nas.

8. Finisarea icoanei

În această etapă se trasează hașurile de aur, se retrasează contururile și pliurile, și se accentueaza luminile cu tente de alb. De asemenea, se trasează cu ocru, rosu și negru nimburile și se scriu inscripțiile. La final se dă verniul, care nu servește doar la protejarea picturii de umiditate, de acțiunea luminii, aerului sau de lovituri, ci, datorită faptului că verniul icoanelor este un verni gras care penetrează suprafața, el unește diferitele straturi și conferă armonia specifică icoanei constituită din profunzime și lumină, conservându-i în același timp prospețimea coloritului de-a lungul secolelor.

            Cuvântul  icoana  vine din grecescul eikon  care semnifica un portret dar nu un portret al laturii fizice, ci al celei transcedentale, destinat să comunice spiritului, într-o redare nu a materiei, ci a conținutului care se găsește dincolo de faptura fizică.

Icoana pe sticlă  se lucrează după un model. Nu  se dă prea mare importanță proporțiilor anatomice, însă contează  mult echilibrul cromatic, modelele în circulație după care se lucrează au o vechime de 200-300 de ani. Primele icoane au fost găsite la Nicula lângă Cluj, apoi la Sibiel, Făgăraș. Tehnica picturii pe sticla, a cunoscut un avânt deosebit în secolul al XVIII-lea, datorită existenței în Europa Centrală a manufacturilor de sticlă. Pe lângă existența unui personaj sau mai multe, restul spațiului este pictat cu chenare de flori, chenare de sfoară răsucită (Nicula) steluța de Făgăraș (Țara Oltului), Brașov (Scheii Brașovului).

           Icoanele pe sticlă nu erau semnate deoarece nu sunt originale. Scrisul este chirilic, dar fiind realizat de oamenii de analfabeți (nu toți ucenicii meșterilor știau să scrie) s-a denaturant în timp și nu întotdeauna se înțelege numele sfântului sau al scenei reprezentate. Icoanele pe sticlă au aparut pentru prima data in Ardeal (regiune mai înstărită, cu păduri – ca sursa de combustibil pentru fabricile de sticla).

In icoanele pictate după tehnica tradițională tipic nu se folosesc  pentru  trasarea contururilor decât  pensule foarte subțiri sau peniță,  liniile sunt  astfel, de diferite grosimi. Pentru luminarea anumitor porțiuni linia  neagră  era  dublată de o linie albă.

Culorile se folosesc aproape necombinate în  starea lor pură,  poate doar mai stinse sau mai luminate. În trecut culorile erau preparate din pulberi (oxizi, cristale) ce se sfărâmau în mojar și apoi se amestecau cu fie cu ulei, fie cu galbenuș de ou.

Etapele  de executie a icoanelor pe sticla:

Icoana pe sticla a cărei descriere urmează va fi executată în culori de ulei. Pentru aceasta avem nevoie de culori de ulei de bună calitate, ulei de in, terebentină (care va ajuta la uscarea rapidă a  uleiului), pensule de mai multe dimensiuni, godetă (recipientul pentru uleiul de in), cârpă sau șervețele.

1.    După ce am ales modelul, vom trasa pe spatele foii inversul desenului, deoarece pe sticlă lucrăm pe spate, deci partea care va fi lucrată va fi în interior după înrămare. Înainte de începerea  transpunerii  modelului pe sticlă, aceasta  se degresează fie cu soluție de curățat geamuri, fie cu spirt, după care sticla se șterge până este complet uscată; apoi se pune inversul desenului pe spatele sticlei. Avem nevoie de o pensula subtire ca să transpunem desenul (la culorile de ulei negru de fum este cel mai intens negru). Eu prefer pensula oricărei alte metode deoarece linia este mai plastică și apropiată de tradiția icoanelor vechi. Pentru contur, culoarea neagră se diluează puțin cu amestecul de ulei de in+terebentină, astfel culoarea va avea consistență.Se va începe pictarea contururilor din stânga sus și pe măsură ce înaintăm în lucru ridicăm sticla pentru a verifica  consistența contururilor (ele trebuie să fie mate nu transparente).  În cazul eventualelor greșeli se vor folsi bețigașe de urechi pentru a șterge vopseaua în exces.

 

2 .     După uscarea conturului (care la tehnica uleiului durează mai multe ore, însă este mai rezistentă în timp) se aplică culorile. Pentru că lucrăm în ulei, nu este necasară fixarea conturului înante de trecerea  la etapa următoare.

Se  începe pictarea cu  fețelor  personajelor și în  generale cu  culorile deschise, după care se trece la veșminte și fundaluri (pentru cei ce au experiență se poate începe și cu fundalurile de  sus în jos). Pentru a  sublinia umbra  respectiv lumina pe un veșmânt verde, el  se  amestecă  cu  un pic  de albastru și se obține astfel, un verde mai  rece cu care se va picta zona de umbră a veșmântului.

3.   La final,  după ce am terminat de acoperit cu culoare fiecare porțiune, icoana se ridică cu grijă  și se ține îndreptată spre o sursă de lumină pentru a putea  vedea eventualele zone lăsate neacoperite. La înrămare vom ține cont de faptul că  icoanele pe  sticlă  erau  făcute  de țărani  deci  nu aveau  rame  bogat ornamentate, ci eru  simple din  lemn  eventual  băițuite. Se potrivește  în  general o ramă de 3-4 cm lățime și 2-3 cm grosime.