Arhiva categoriei: Istoria Artei

Istoria Artei

Renasterea

              Renasterea,   o perioadă  de avânt  intelectual  şi  umanist,  realizează o  producţie  artistică, filosofică  şi  ştiinţifică  în  Italia, în  secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Cuvântul  „Renaşterea”( italianul Rinascita), semnifică  renaşterea  culturii  greco-romane  cu  începere  din Quattrocento(secolul al  XV/lea). Literatura, diferite  vestigii,  precum  şi creaţiile artistice  ale  trecutului  servesc  de model  unei  noi  societăţi care nu vrea  să mai ştie de  Evul Mediu. Umaniştii  îşi  pun  încrederea  în  cunoaşterea care  permite  receptarea  realităţii  într-un  mod  raţional şi  sprijină  emergenţa  individului  din  conglomeratul  masei.

Reînnoirea  picturală  se  elaborează  la  Florenţa, începând  cu Masaccio  către 1425, dar răspândindu-se  şi  în  celelalte  cetăţi-stat  italiene.  Apogeul  Renaşterii  se  înregistrează  la  Florenţa, la Roma  şi  la  Veneţia  în Cinquecento (secolul al XVI-lea). Pe  la  1520  Renaşterea  îşi  atinge  etapa  finală  care  o constituie  Manierismul.

Artiştii  aflaţi  mereu  în  concurenţă,  călătoresc  fără  încetare  între  oraşele-stat  pentru  a  se  face  cunoscuţi  unor  mecena (Familia Medici  la Florenţa, Sforza  la  Milano, Papalitatea la Roma, ducele de Montefeltro  la Urbino) şi  pentru  a-şi  îmbogăţii  cunoaşterea,  atât  sub  suport intelectual cât şi tehnic.  Noutăţile  picturale  descoperite  în  Renaştere  sunt  cele  care  vor  forma  baza picturii occidentale  până în  secolul al XX-lea.

Leonardo da Vinci, Gioconda

Leonardo da Vinci, Gioconda

Caracteristici:

La  început  fresca  este  răspândită ca  tehnică de lucru printre  artiştii   Renaşterii , apoi pentru  pictura  de  şevalet  se utilizează  panourile de lemn  şi  pânza, iar  cu  începere  din  1520, la Veneţia  se  generalizează  pânza. În  Quatrocento, operele  sunt  deseori  realizate în  tehnica  temperei, dar  după a  doua  jumătate a secolului  al XV-lea, introducerea  procedeului  flamand al picturii  în  ulei de către  Antonello  da Messina, Giovanni Bellini  şi de  pictorii  veneţieni, aduce  noi  posibilităţi de creaţie. Tot  acum,  datorită  avântului  pe care  îl  are  arta profană,  prin intermediul  portretelor, subiectelor alegorice   şi istorice, se  dezvoltă  cultul  individului. Arta  religioasă  se îmbogăţeşte  cu  noi  teme în  care  pictorii  îşi dezvoltă imaginaţia. Antichitatea greco-romană  aduce  în  prim-plan  subiectele  mitologice şi  nudul.  Artiştii  din  Nord  devin  interesaţi  de reprezentarea  realităţii  într-un  mod  logic, astfel la Florenţa în secolul al XV-lea  se  descoperă  perspectiva  lineară. Astfel, artistul  printr-o serie  de  linii  de fugă  care pleacă  dintr-un punct de fugă,  reuşeşte  să  schimbe  felul  în  care  sunt  amplasate  construcţiile arhitecturale , dar şi  scara  personajelor  şi a  motivelor,  după  distanţa  faţă de privitor.  Însă  sistemul  perspectivei  necesită  şi  o  bună  cunoaştere  teoretică a  anatomiei, precum şi  stăpânirea  perfectă a  desenului. Compoziţia, la  început  statică şi  deseori  înscrisă  într-un  triunghi, tinde spre secolul al XVI-lea  către  complexitate  şi  mişcare.

În  Quatrocento, lumina în  tablouri este uniformă  şi  clară (de natură artificială), venind  din  stânga  sus, permiţând redarea volumului  prin  clarobscurului. În Cinquecento însă,  apar  efecte  mai  contrastante de umbră şi lumină care estompează şi mai  mult  contururile, iar  acel  procedeu  denumit  sfumato  al  lui Leonardo  Da Vinci, obţine  efecte  maxime. Culorile, în Quatrocento permit  datorită  tehnicii uleiului  exprimarea  distanţelor prin  degradări  de  tonuri  şi contururi (perspectiva aeriană  sau atmosferică). În veacul  al  XVI-lea se  atinge  pragul  maxim  în  ceea  ce priveşte  redarea senzaţiei de viu:  calitatea  redării pielii,  veridicitatea pozei, a  mişcării, starea psihologică  denumită  de Leonardo da Vinci  „stare sufletească”.

Artisti:

În Quatrocento  îl  avem  pe Paolo Uccello (1397-1475) pasionat de  perspective  complicate şi  stilizarea  corpurilor.  Personajele  lui  Masaccio (1401-1428)  sunt  plasate  într-un spaţiu  tangibil, au densitate,  iar  gesturile şi privirile  lor sunt cele  ale unor  oameni  adevăraţi.  La  Piero  della Francesca (1416-1492) personajele  sunt scăldate în  lumină, de o plasticitate  deosebită.  Giovanni Bellini (1430-1516)îi  va  influenţa  pe  marii  veneţieni din Cinquecento  prin  colorismul lui. Antonello da Messina (1430-1479)  îşi formează  gustul pentru o redare  minuţioasă, asimilând  toate inovaţiile toscane, fiind  cel  despre  care se crede  că a  difuzat tehnica  uleiului  în Italia. Andreea Mantegna  (1431-1506)este  cunoscut pentru virtuozitatea în  redările  anatomice  şi în  racursiu. Botticelli (1445-1510) cultivă linia  şi  un  intelectualism  profan, fiind  influenţat de  predicile lui Savanarola.

Andrea Mantegna - Isus mort 1475-1478

Andrea Mantegna – Isus mort 1475-1478

În Cinquecento  îi  avem pe : Leonardo Da Vinci (1452-1519) care  simbolizează  geniul Renaşterii, având  lucrări  în  multe  domenii, de la sculptură, la  arhitectură, optică, mecanică, anatomie, etc, dar  primează  totuşi, pictura. Michelangelo (1475-1564) cu  personajele  sale   pline  de forţă, sculpturale. Rafael (1483-1520)cunoscut în special pentru seriile de madonn de o  rafinitate  suavă. Andrea del Sarto (1486-1530) influenţat de Leonardo şi  Rafael. Tizian (1488-1576) domină  pictura  veneţiană a epocii sale şi Veronese (1528-1588)cu  ale  sale  compoziţii  vaste în  nuanţe clare şi  luminoase.

Rafael – Scoala din Atena  1511

Rafael – Scoala din Atena 1511

În Europa  îi  avem  pe Pedro Berruguete (1450-1504 Spania), Jean Fouquet (1420-1477 Franţa), Albrecht Durer (1471-1528 Germania) care domină pictura şi  gravura,  Lucas Cranach (1472-1553), Albrecht Altdorfer (1480-1538) şi Hans Holbein (1497-1543).

Albrecht  Durer- Mâini în rugăciune -1508

Albrecht Durer- Mâini în rugăciune -1508