Își face apariția brusc în jurul anilor 1890-1895, din Statele-Unite, până în Austria, trecând prin Anglia, Franța, Spania și Scandinavia. În funcție de țară ea a căpătat diferite denumiri: Art-Nouveau, Modern Style, Jugendstil, Sezession.

Înflorirea acestui stil în artă a fost facilitate de legăturile pe care artiștii aparținând acestei tendințe le aveau cu mediile simboliste. Universalitatea mișcării Art-Nouveau atinge toate domeniile de expresie artistică, producându-se tot acum o reînnoire a artizanatului, o înnoire a „artelor industriale”, conjugată cu influența japoneză (de atunci și voga japonismului) și cu întoarcerea la gotic.

Japonia a adus esteticii Art-Nouveau în primul rând imitarea formelor naturii, mai ales acelea ale lumii vegetale și căutarea arabescului, iar goticul a adus gustul pentru linia fluidă (în Anglia moda Gothic Revival). Stilizarea formei, mai ales atunci când este vorba de motive împrumutate din natură, o transformă în semn și o apropie de simbol.

În artele decorative și obiectele de decor apar subțieri sau îngroșări, sugerate adesea chiar de fructe sau frunzișuri. În America îl avem pe faimosul sticlar Louis C. Tiffany (1848-1933) care se asociază cu Siegfried Bing (1838-1905) deschizând un magazin în Europa (cu numele de Art-Nouveau) implicându-se în studierea reînnoirii artelor decorative.

În Austria personalitatea marcantă a lui Gustave Klimt (1862-1918) va domina perioada Art-Nouveau, el fiind pictorul preocupat de adaptarea decorului la arhitectură, va avea șansa să creeze mai multe ansambluri monumentale (plafoane, mozaicuri etc.). La Klimt fondurile decorative de natură non-figurativă sunt asociate cu figuri tratate în manieră foarte realistă: bogăția și strălucirea fundalurilor instaurează o ambianță de prețiozitate și mister prin atenuarea reperelor spațiale.

Parisul deține un rol de prim-rang în dezvoltarea mișcării Art-Nouveau, pe lângă multi alți artiști din diferitele ramuri ale artelor, îl avem și pe graficianul Alfonso Maria Mucha (1869-1939) care reușeșete să realizeze creații puternice, în care liniile și culorile sunt puse în serviciul temei: afișele sale pentru Sarah Bernhardt îi aduc consacrarea.

În Spania, la Barcelona și-a desfășurat întreaga activitate arhitectul Antonio Gaudi (1852-1926), care a fost poate unul din cei mai personali creatori ai Art-Nouveau-lui. Inspirația sa își găsește sursele în arta gotică, în artele islamice, dar și în arta preromanică. Fantastica sa imaginație rupe legăturile cu tradiția, are variații neașteptate de proporții, ritmuri sau decoruri.

La finalul articolului iată câteva idei de readaptare a curentului Art-Nouveau în ziua de azi. Câteva caracteristici de care trebuie să țineți cont:
1. Lemn sculptat .În Art Nouveau un loc aparte îl aveau acele sculpturi complicate cu un aspect curbiliniu, cu linii sinuoase și motive inspirate din natură ;

2. Obiecte din metal. Stilul Art Nouveau a adaptat rapid elementele de fierărie decorative și metal turnat, urmând aceleaș linii ondulate, asimetrice și organice.

3. Vitraliul se poate ușor adapta în interioarele moderne și contemporane. Urmează liniile curbe ale Art Nouveau-lui, însă limitează folosirea lor doar la un singur corp de iluminat sau o fereastră , ca în acestă baie spre exemplu.

4. Imprimeu textil specific. Modele Art Nouveau regăsite în artele textile pot completa un interior, într-un mod fericit pentru a da acel aer specific. Însă nici aici nu exagerați, de multe ori o piesă cum ar fi perne, rama unui tablou sau tapițeria pe un fotoliu este suficient.

Alte articole care te-ar putea interesa:

Cubismul

Arta greacă vs. Arta romană

Secţiunea de aur în pictură

Abordarea portretului în secolul al XIX-lea a început să pună probleme diferite faţă de ceea ce a fost până acum, ajungându-se până acolo încât se contestă însăşi noţiunea de portret. Odată cu apariţia fotografiei, care nu a făcut altceva decât să marcheze în toate păturile sociale nevoia de prezervare a imaginii fiecărei persoane. Portretul este , acum, condiţionat şi de dezvoltarea tehnică a picturii. Pentru toate curentele secolului al XX-lea a devenit caracteristică profunda deformare și dezmembrare a formelor umane, neantizarea chipului uman integral.

În secolul al XX-lea, asistăm la o adevărată avalanşă de stiluri, ce s-au succedat cu o repeziciune ameţitoare.

După romantism s-a constituit realismul, care, însă, a avut puţine consecinţe asupra artei portretului, creând în epocă, chiar un vid din acest punct de vedere, putem însă vorbi, totuși de portretele lui Ingres (1780-1867) şi ale lui Courbet (1819-1877).
Impresionismul a marcat naşterea artei subiective. Nu mai conta individualitatea sau originalitatea subiectului, ci personalitatea artistului, care îşi punea amprenta lui unică şi specifică în lucrare. Pierre Auguste Renoire (1841-1919) tratează portretul ca pe un suport al imaginaţiei şi nu ca pe ceva direct transferabil pe pânză. Nudurile sale, devin tulburătoare pentru contemporanii săi, forma corpului este parcă negată de alternanța petelor de lumină și umbră proiectate pe bustul feminin prin sita deasă a frunzișului.

Creația picturală a lui Gauguin (1848-1903) ne determină la o analiză asupra simbolismului, a cărui poetică a impus o nouă viziune asupra artei și a lumii. A ales să reprezinte mai degrabă propriul lui spirit, o reprezentare mai degrabă simbolică a propriului destin rămânând conservator în ceea ce priveşte forma. Gauguin creează, astfel, o nouă tradiţie prin utilizarea ca suport permanent al oricărei reprezentări figurative a liniei şi suprafeţei. Gauguin a înțeles frumusețea mitului primitiv și a exoticului.

Prin pasiunea pentru portret, Modigliani (1884-1920) reuşește să confere un caracter psihologic operei prin câteva simplificări şi accente, componente ale unui stil simplu şi personal: corpul, bustul, trăsăturile feţei sunt alungite într-un mod nenatural dar elegant, iar ochii sunt migdalaţi, orbitele goale, ca nişte găuri negre cu privirea oarbă, clasică, care evocă ținuta statuilor şi busturilor antice.

Vincent Van Gogh(1853 –1890) v-a deschide larg drumul curentului artistic de conținut, care este curentul expresionist modern, cu diferite continuări, unele de-a dreptul contradictorii. Limbajul picturii sale este modelat de sentimente şi senzaţii. În ultima perioadă a vieții este încearcat de o tulburare cumplită, un fel de beție a lucrului, iar neliniștea și ardoarea îi conduc mâna pe pânză în acest timp. Prin agitația lui interioară, realitatea lucrurilor exterioare se deforma. Astfel în acea folosire violentă, psihologică a culorii, se află una din cheile subiectivismului modern, legea culorii naturaliste a impresioniștilor a căzut.

Unul dintre principiile expresionismului era acela, că, în figurile sale, pictorul exprimă nu numai interiorul acestora, dar se exprimă și pe sine. În lucrarea Strigătul (1893) de Edvard Munch (1863-1944) deformarea umană a ajuns la o limită necunoscută pentru aceea perioadă, fiind încărcat de zguduiri și de teroare. Munch îl reprezintă pe cel al clarvăzătorului inspirat care prevede destinul tragic, căderea inevitabilă a societăţii.

Cubismul tratează corpul uman sau portretul, compartimentându-l, fațetându-l, se ajunge , acum la o divizare a suprafeţei ce nu mai permitea deosebirea dintre „figură” şi „fond”.
În lucrările lui Juan Gris (1887-1927) subiectul uman nu este nici măcar prezent, fiind redată doar structura proporţională a spaţiului de planuri colorate, astfel încât obiectele sau figura umană își asumă faţă de spaţiu un caracter simbolic, emblematic. Elementul care produce sinteza este lumina, ea relevând obiectele şi dând măsura valorilor cromatice, ca ton.

La Rene Magritte (1898-1967), pictorul suprarealist, personajele nu se constituie ca fiind ele însele subiectul, ci, participante la imaginarul întregii picturi. În opera lui portretul se constituie ca un mijloc de reflecție asupra reprezentării. Inspirându-se dintr-o fotografie a lui Man Ray, Magritte aduce în prim-plan ideea de „lipsă a portretului”.

Un exemplu al unicităţi picturii lui Francis Bacon (1902-1992) ar fi portretele. Acestea păstrează asemănarea, dar, nu au nimic în comun cu ceea ce am putea numi aspectul ilustrativ al imaginii. Este vorba despre ceea ce pictorul numeşte alteritatea formei, abilitatea acesteia de a se schimba pe parcursul alcătuirii sale. Din imagini se desprinde o inerţiei a cărnii care pare a coborî de pe oase, în timp ce vastele suprafeţe de culoare par a înfăşura figurile.

Jean Fautrier (1898-1964) are un mod deosebit de abordare a portretului, în pictură acesta fiind alcătuit din diferiţi „bulgări de materie, inerte şi rupte”. artistul nu a dat o conotaţie anume feţelor pictate, nu identifica subiectul, intitulându-le simplu „ostatic”, de mult ori urmate de un număr, la fel ca şi ostaticii fără identitate. A fost unul dintre primii care a folosit tehnica de „pastă groasă”.

Hiperrealismul este o imbinare dintre pictură, sculptură şi fotografie de o rezoluţie mare. Chuck Close (n.1940) execută portrete pe dimensiuni mari, de o mare perfecţiune tehnică şi atenţie la detalii. Construieşte portretele în aşa fel încât ele par un amestec de artă plastică şi fotografică. Totul se reduce, însă la un act gratuit, din care se păstrează doar mecanismul tehnic de execuţie, o copie a unei imagini preexistente, printr-o acțiune meticuloasă și lipsită de orice emoție.

Andy Warhol (1930-1987), artistul Pop, reprezintă în lucrarile sale serii de portrete ale unor oameni celebrii, ca cele ale lui Elvis Prestley, Marlyn Monroe, dar şi cu un ciclu dedicat lui Mao. Odată cu lucrarea Gold Marlyn Monroe (1962 -New York, Museum of Modern Art) Andy Warhol a exploatat la maximum imaginea personalităților și starurilor de la Hollywood și a ridicat-o la nivel de idol.

Închei acest periplu în istoria picturii de portet, cu o artistă americană Jenny Saville (n. 1970) care ilustrează în picturile ei tendința societății de azi, obsedată de multe ori de aspectul fizic. Ea creează imagini brute și intime ale corpului uman. Picturile ei sunt expresive și oneste reprezentând de multe ori femei obeze, chipuri desfigurate, femei nascând, etc.

Alte articole care te-ar putea interesa:

Scurt istoric al evolutiei picturii de portret – I -

Cubismul

Maruflajul in arta

La formarea cubismului au contribuit definitoriu următoarele elemente : prima mare Expoziţie a lui Cezanne din 1907; „fenomenul” Rousseau, dar, totodată, şi studiul artei negre.

Paul Cezanne (1839-1906) este artistul care duce până la capăt uriașa sarcină de purificare, simplificare, explicare și verificare a formelor artistice.

Cubismul debutează astfel, cu grija spre o compoziție riguroasă a tablourilor, căutarea unor analogii importante și serioase, adaptarea modelelor naturale – peisaje, obiecte, figuri – la un criteriu pur al formei, cu o riguroasă geometrie; eliminarea sistematică a tuturor accesoriilor.
La Pablo Picasso și Georges Braque se observă, deja lipsa de deosebire între imagine şi fond, eliminarea succesiunii planurilor într-o profunzime iluzorie, descompunerea obiectelor şi a spaţiului după un criteriu structural unic, conceperea unei structuri ca un schelet dar şi ca un proces de agregare formal, suprapunerea şi alăturarea unor imagini din puncte diferite, cu intenţia de a prezenta obiectele sub raportul dintre structura lor şi structura spaţiului înconjurător, contopirea luminii cu planurile cromatice rezultate din descompunerea şi integrarea de obiecte în spaţiu, căutarea de noi mijloace tehnice pentru realizarea pe plan plastic a acestui spaţiu-obiect.

Cubiștii au fost mai cu seamă influențați de măștile și fetișurile negre. Construcția unui tablou, au decis să fie mai precisă, mai riguroasă, desenată mai definit, mai marcant, totul să creeze o structură fermă, exact ca la sculpturile negre. Modurile plastice ale artei africane erau sacadate, reci, simplificate la maximum: planuri largi, volume netede, deformări sumare.

Suprafaţa tabloului a ajuns nu un loc în care se proiectează, ci un plan plastic în care se organizează reprezentarea realităţii.
Desfășurarea cronologică a etapelor Cubismului:
Prima perioadă denumită și Perioada cezanniană nu are o desfășurare foarte clară în timp însă se află sub puternica influență celebrei recomandări a lui Cezanne de a “reda natura prin intermediul cilindrului, sferei și conului”;

A doua perioadă denumită și Cubismul analitic începe aproximativ pe la 1911 cuprinzându-i, pe lângă cei doi inițiatori, și pe: Juan Gris (1887-1927), Fernand Leger (1881-1955), în această perioadă încercările artiștilor se concentrează pe descompunerea obiectul reprezentat într-o mulțime de suprafețe mici, geometrizate;

Între 1912 și 1920 transformările din lucrările artiștilor duc la ceea ce se cheamă faza sintetică, unde s-au concentrat mai puțin pe modul de a vedea lucrurile și mai mult pe procesul de structurare și compoziție; Compozițiile perioadei sintetice sunt total eliberate de ceea ce mai rămăsese încă din iluzia planului profund din lucrările analitice – ceea ce este prezentat va apărea de acum încolo exclusiv în forme plate. Obiectele sunt din nou unificate, dar nu sunt totuși forme copiate după natură, ci semne simplificate, care trebuiau să dezvăluie cele mai esențiale trăsături ale lor, sinteza obiectelor prezentate.

La final, iată un simplu exemplu de cum poate fi transformată o simplă schiță a unui vas cu flori într-o variantă cubistă.

Alte articole care te-ar putea interesa:

Arta Greacă vs. Arta Romană

Secţiunea de aur în pictură

Arta cinetică

Secțiunea de aur (denumită și Raportul de aur sau Numărul de aur), notată cu litera greacă Φ (phi), care se citește „fi”, este primul număr irațional descoperit și definit în istorie de Euclid (cu mai bine de 2000 de ani în urmă), el fiind aproximativ egal cu 1,618033 care poate fi întâlnit în cele mai surprinzătoare împrejurări. Astfel, aranjamentul petalelor unui trandafir, dispunerea
semințelor într-o floare a soarelui, brocoliul chinezesc, pictura lui Salvador Dali  Cina cea de taină, Omul vitruvian  al lui Leonardo da Vinci,  cochiliile spiralate ale moluștelor, vortexul unei galaxii și traiectoria șoimilor când coboară spre pradă, toate au în comun acest număr de aur sau propoție geometrică. Numărul de aur este strâns legat de şirul lui Fibonacci, în care fiecare termen este suma celor două anterioare (1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55…). Pe măsură ce înaintăm, raportul dintre doi termen succesivi ai şirului lui Fibonacci tinde spre Phi. Proporția tainică a acestui număr, este reprezentată fie în triunghiul de aur (isoscel) al lui Pitagora, în elipsa de aur din tradiția hindusă sau în spirala de aur (figura care este cea mai cunoscută) care, prin sirul lui Fibonacci, se demonstrează păstrând proporția de 1,618.

Revenind la pictură, secţiunea de aur se poate identifica cu uşurinţă în creaţia celebră a lui Leonardo DaVinci, Mona Lisa. În crearea capodoperei (dar și în aproape toate celelalte), DaVinci a folosit acest raport în mod intenţionat, creând una dintre cele mai renumite tablouri din lume.
Mulţi specialişti care au analizat tabloul au ajuns la concluzia că DaVinci a folosit precis şi atent secţiunea de aur în creaţia sa, deoarece se creează impresia că ochii Mona Lisei parcă îl urmăresc pe spectatorul care se deplasează în jurul tabloului. Principalele trăsături ale raportului de aur au fost evidenţiate în tabloul de mai jos. Privind tabloul în întregime, distanta între degetul drept şi fruntea Mona Lisei este de 1,618 ori distanta dintre degetul drept şi clavicula acesteia. Partea dreaptă a obrazului este în raport de aur cu latura mică a dreptunghiului de aur original.

Proporţiile de aur din tablou:

• distanţa dintre baza gâtului şi pupila ochiului cu distanţa dintre baza gâtului şi partea de sus a frunţii ;
• distanţa dintre partea dreaptă a obrazului şi partea dreaptă a nasului cu lăţimea feţei;
• distanţa dintre bărbie şi partea de jos a buzelor cu distanţa dintre bărbie şi baza nasului;

A existat în istoria picturii chiar și o grupare artistică care s-a autointitulat SECTION D`OR (Secțiunea de aur), membrii acesteia căutând să introducă principii științifice în elaborarea operei de artă. Mișcarea descinde din cubism. Ei căutau raportul ideal între dimensiunile diferitelor părți ale unor compoziții, ale unei forme plastice, a fost problema în jurul căreia ți-au concentrat eforturile lor de a găsi divina proporție. Dintre membrii acestei grupări îi avem pe: Jaques Villon (1875-1963), Jan Meetzinger (1883-1956), Albert Gleizes (1881-1953), Andre Lhote (1885-1962).
În istoria picturii au existat multe alte capodopere în care creatorii lor au utilizat acest raport de aur. Iată câteva exemple:

Având în vedere atracţia omului spre frumuseţe, putem zice că folosirea raportului de aur a dus numai la crearea unor capodopere ale căror nume vor răsuna întotdeauna în istorie şi în memoria oamenilor.

Alte articole care te-ar putea interesa:

Land Art

Art Reloaded

Mic dicţionar de termeni in artă

 

Istoria artei cinetice este una profundă, ea nefiind stabilită ca o mișcare artistică majoră, până în anii 1950. Arta cinetică a existat încă din secolul al XX-lea, dar nu a devenit o mișcare artistică modernă până când câțiva artiști, printre care Naum Gabo și Laszlo Moholy-Nagy au început să folosească mașini electrice în sculpturile lor. Însă, începând cu anii 1950 și ’60, în Europa, arta cinetică a ”ieșit” din modă, deoarece luma a intat în era digitală și artiști au început să experimenteze cu video-ul, calculatoarele, filmul și lasere.

Interesul pentru arta cinetică dateaza încă din anul 1913 din timpul mișcărilor Dada şi a artei constructiviste. Artiști, cum ar fi Jean Tinguely, un pictor elvețian și sculptor, a fost fascinat de posibilitățile de mișcare în artă și potențialul de a crea relații interactive și experiențe vizuale care au mers dincolo de limitele de obiecte tradiționale, statice. Tinguely a creat sculpturi care ar avea o prezență mai activă atât în galerie și în afară.

Cinetismul sau arta cinetică este un tip de artă modernă care se bazează pe surprinderea elementelor aflate în mișcare sau a elementelor care depind de acest proces fizic. Elementele care se află în mișcare pot fi acționate de puterea vântului, de un sistem motorizat sau chiar de către cel care ia contact cu opera de artă cinetică. În multe situații se pune accentul pe iluzia optică, oferind senzația că un anumit sistem se află în mișcare fără că acesta să o facă. Acest tip de artă poartă numele de ”op-art”, sau artă optică.

Cinetismul îmbină diverse tehnici și stiluri care fac ca această formă modernă de manifestare artistică să fie cât se poate de interesantă, fiind de fapt o combinație armonioasă dintre artă și știință.

Este un tip de artă unică în adevăratul sens al cuvântului.

Kinetic Rain este o sculptură realizată de compania germană ART+COM, amplasată pe Terminalul 1 al Aeroportului Changi din Singapore. Sculptura este alcătuită din două seturi formate, fiecare, din câte 608 “picături de ploaie” din aliaj de aluminiu acoperit cu cupru, suspendate de tavanul Terminalului. Coregrafia celor două seturi este controlată independent prin intermediul unui computer și durează 15 minute.

Pentru a vedea sculptura Kinetic Rain în funcţiune, vizionaţi videoclipul următor:

 

Alte articole care te+ar putea interesa:

Mic dicţionar de termeni în artă

Art-reloaded

Spaţiul de creaţie – Atelierul

Am mai putea spune și Arta remake-ului sau d`apres-uri pentru a definii tendința unor artiști de a relua celebre capodopere, în reinterpretări proprii. Citat, reciclare sau menționare: arta de azi nu încetează să-i reia pe clasici sub pretextul de a le face un omagiu. Însă această tendință, de referire la trecut a artiștilor nu este ceva nou, toată Renasterea a fost incontestabil construită din punct de vedere cultural pe asimilarea modelelor antice, care au furnizat normele și principiile de frumusețe ideală. Astfel, spre exemplu Rafael la Roma, s-a inspirat din sculpturile grecești și romane, iar mai târziu, Rubens sau Bernini s-au inspirat din lucrările lui Michelangelo. La începutul secolului al XIX-lea se produce o evoluție considerabilă, în parte și datorită progresului tehnologic, transformării statutului artistului, dar și a unei democratizări generale a societății, care permite acum accesul mai ușor la marile opere, acestea fiind incluse în diferite expoziții, etalate în diferite galerii. Evoluția tehnicii a permis difuzarea, prin tehnicile gravurii, mai târziu și prin intermediul fotografiei, a multor opere celebre.

Odata cu Avangarda artistică a secolului al XX-lea se inventează un nou limbaj cu un repertoriu abstract inedit, linii compoziționale, forme diferite de exprimare. Dada-iștii, spre exemplu considerau arta trecutului ca fiind depășită, creând chiar o Giocondă vandalizată, pentru a-și susține această idee.

Vom prezenta   în continuare câteva exemple de capodopere reluate de artiștii contemporani:

Bineînțeles   una dintre cele mai celebre opere, care a fost probabil cel mai mult reluată, copiată, dar niciodată egalată, este Mona Lisa lui Leonardo da Vinci (circa 1503). Variante ale acestei opere se regăsesc de timpuriu, începând chiar din atelierul lui Leonardo, cu ucenicii și elevii acestuia.

Au urmat alte reluări începând, cum am menționat mai sus cu Dada-iștii, mai precis cu Marcel Duchamp.

Lucrarea Marat asasinat (1793) a lui Jacques Louis DAVID este și ea reluată de artiștii contemporani, de Richard Jackson în lucrarea The Laundry Room (Spălătoria) (Death of Marat) (2009), care transpune în volume tridimensionale lucrarea lui David.

În anii `60 explozia societății de consum,  a facilitat   dezvoltarea unei culturi de masă și o revalorificare a culturii populare. Astfel, artiștii au reluat figuri iconice din artă și le-au alăturat sau substituit starurilor de cinema, personajelor din benzile desenate, etc.

Tabloul considerat scandalos la aceea vreme, Dejunul pe iarbă (1863) a lui Edouard Manet a avut și el parte de o serie de reinterpretări, Manet însăși s-a inspirat la această temă din lucrarea lui Tizian, Concert pastoral (circa 1510).

Tablourile lui Joseph Mallord Turner au fost și ele ținta metamorfozelor artiștilor contemporani. Iată aici un exemplu elocvent.

Francis Bacon reia portretul Papei Inocențiu al X-lea pictat de Velazquez într-o manieră parcă imaterială.

Acest subiect al remake-urilor sau d`apres-uri rămâne inepuizabil pentru artiștii de toate felurile, de la simpla citare a vechilor maeștrii, la omagiul adus lor sau chiar parodierea și dezintegrarea artei vechi.

Alte articole care te-ar putea interesa:

Mic Dictionar de Termeni in Arta

Mic Ghid al Curentelor in Arta: de la Renastere pana la 1900

Mic Ghid al Curentelor in Arta: din 1900 pana azi

-2-

Mic Ghid  al  Curentelor  în  Artă

de  la  1900  până  la Azi

FOVISMUL:

Cronologie , perioade și artiști:

• Fovismul a  fost prima și  printre cele  mai  scurte  mișcări  în  arta avangardistă  europeană  a  secolului XX, atingând  punctul culminant între 1905 și 1907. Artiștii –Henri Matisse (1869-1954), Andre Derain (1880-1954), și Maurice de Vlaminck (1876-1958)care  au  expus împreună la Salonul de Toamnă în 1905 au  fost denumiți de criticul de artă Louis Vauxcelles (1869-1958) fauves (animale sălbatice), disprețuind liniile lor agresive, lipsa nuanțelor și folosirea stridentă, nenaturală  a  culorilor. Pentru o scurtă  perioadă  s-au  manifestat  ca  foviști și: Georges  Rouault (1871-1958), Albert Marquet (1875-1947), Raoul Dufy (1877-1953), Kees van Dongen (1877-1968).Experimentele  foviste s-au  dezvoltat  din arta postimpresionistă.

ȘCOALA  DE LA  PARIS:

Cronologie , perioade și artiști:

• Școala de la Paris  nu  desemnează o  mișcare  artistică  propriu-zisă, ci mai degrabă un fenomen social și cultural care a grupat o serie  de  artiști.Acest  fenomen s-a petrecut undeva de la 1904  și 1940. În această perioadă s-au reunit artiști ca: Pablo Picasso (1881-1973), Henri Matisse (1869-1954), Chaim Soutine (1893-1943),Marc Chagall (1887-1985), Amedeo Modigliani (1884-1920), Tamara de Lempicka (1898-1980), dar și sculptorul  român  Constantin Brâncuși (1876-1957);

EXPRESIONISMUL GERMAN:

Cronologie , perioade și artiști:

• Mișcarea a  luat  naștere în Germania, iar artiștii  expresioniști  doreau  să  creeze  un tip de artă care  să-l  confrunte pe  spectator  cu o  reprezentare  intensă, directă și personală a  sentimentelor artistului. Termenul de expresionist a fost folosit pentru prima dată în 1912. Artiștii  expresioniști au fost: Erich Heckel (1883-1970), Karl Schmidt-Rottluff (1884-1976),Edvard Munch (1863-1944), Ernst Ludwig kirchner (1880-1963). Mișcarea expresionistă a  fost  asociată cu  două  grupuri de artiști unul  stabilit la Dresda având  denumirea de Die Brucke (Podul) la  sugestia lui Karl Schmidt-Rottluff, activând între 1905 și 1913. La acest grup au  aderat și Emil Nolde (1867-1956), Max Pechstein (1881-1955). Al doilea  grup  denumit Der Blaue Reiter (Călărețul albastru) s-a format  în sudul Germaniei în  jurul lui Wassily  Kandinsky (1866-1944) începând cu anul 1911 și cuprinzându-i pe Aleksei  von Jawlenski (1864-1941), Franz  Marc (1880-1916), Gabriele Munter (1877-1962), dar care se  destramă  odată  cu preluarea puterii în Germania de către  naziști în 1933;

CUBISMUL:

Cronologie , perioade și artiști:

• Considerată și astăzi, ca fiind  prima pictură  cubistă Domnișoarele din Avignon, a fost expusă de  Pablo Picasso  în 1907. Însă au fost nevoie de încă 30 de ani pentru ca  lumea artistică să se împace cu pictura  care a dat sens cubismului. Principalii inițiatori au fost Pablo Picasso (1881-1973) și Georges Braque (1882-1963), însă și ei au fost influențați de lucrările  postimpresionistului Paul Cezanne (1839-1906).Alți artiști care au activat: Robert Delauny (1885-1941), Francis Picabia (1879-1953), Jean Metzinger (1883-1956) Cubismul a  avut  mai multe faze:

-       Prima perioadă  denumită și Perioada cezanniană nu are o desfășurare foarte clară în timp;

-       A doua perioadă denumită și Cubismul analitic începe aproximativ pe la 1911 cuprinzându-i, pe lângă cei doi inițiatori, și pe: Juan Gris (1887-1927), Fernand Leger (1881-1955);

-       Între 1912 și 1920 transformările din  lucrările artiștilor duc la ceea ce se cheamă faza sintetică , unde  s-au concentrat mai puțin pe modul de a vedea lucrurile și mai mult pe procesul de structurare și compoziție;

FUTURISM, ORFISM ȘI  REIONISM:

Cronologie , perioade și artiști:

• Futurismul își are punctul de plecare în cubism undeva în jurul anului 1909, odată cu Manifestul futurist inițiat de poetul italian  Fillippo Tommaso Marinetti (1876-1944), el proslăvind  noile tehnologii, mecanizarea, viteza și respingând  valorile tradiționale. Îi are ca artiști pe : Umberto Boccioni (1882-1916), Carlo Carra (1881-1966), Giacomo Balla (1871-1958), Gino Severini (1883-1966) și Luigi Russolo (1885-1947)
• În Franța Robert Delauny (1885-1941) și soția lui Sonia îi  imită pe  futuriști, însă criticul de artă Guillaume Apollinaire (1880-1962), consacră ulterior, pentru a descrie picturile caleidoscopice ale celor doi, termenul de orfism.
• În Rusia futurismul are un puternic impact asupra artei și literaturii. Mihail Larionov (1881-1964) și soția lui Natalia Goncearova (1881-1962), între 1911 și 1920 combină accentele de mișcare  ale  futurismului  cu formele fărâmițate ale cubismului dând naștere reionismului, care avea ca metodă folosirea unor linii diagonale de culoare asemeni unor raze care străbăteau întregul tablou.

SUPREMATISM ȘI CONSTRUCTIVISM:

Cronologie , perioade și artiști:

• Suprematismul se definea drept „supremația sentimentului  pur în arta  creatoare”, dar era inspirată din impresionism și futurism și i-a naștere în 1913 , avându-i ca reprezentanți pe Kazimir Malevici (1878-1935), Liubov Popova (1889-1924), Vladimir Tatlin (1885-1953) și Aleksandr Rodcenko (1891-1956);
• După revoluția rusă din 1917, însă s-a renunțat la spiritualismul suprematist, trecându-se treptat la constructivism care a inițiat folosirea, după cum spunea Tatlin, de „materiale reale în spațiu real”. Vladimir Tatlin și Aleksandr Rodcenko au aderat constructivismului, însă Naum Gabo (1890-1977) și fratele său Antoine Pevsner (1886-1962) au fost cei care au pus bazele Manifestului realist (1920);

GRUPAREA DE STIJL:

Cronologie , perioade și artiști:

• Gruparea i-a naștere în Olanda în 1917 odată cu publicarea periodicului De Stijl, care exprima teoriile artistului și poetului Theo van Doesburg (1883-1931) și ale pictorului Piet Mondrian  (1872-1944). Termenul de neoplasticism este reprezentativ grupului, definind abordarea redusă la trei culori primare, plus negru, alb și gri, iar elementele compoziției reduse la linii  orizontale și verticale. Au activat și aderat la grup și arhitecți precum Frank lloyd Wright (1868-1959), Le Corbusier (1887-1956) și pictorul, sculptorul și arhitectul  Georges Vantongerloo (1886-1965).

 

DADA:

Cronologie , perioade și artiști:

• A înflorit între 1916 și 1922 incluzând atât o dorință distructivă cât și o inventivitate  jucăușă. Ei au promovat non-esteticul, ilogicul, autocontradicția. Artiștii reprezentativi ai mișcării DADA sunt: Marcel Duchamp (1887-1968), Man Ray (1890-1976);

BAUHAUS:

Cronologie , perioade și artiști:

• Bauhaus(construiește casa) a fost  înființată de Walter Gropius (1883-1969) la Weimar în 1919, fiind mai mult o școală de meșteșuguri artistice și design care în toată complexitatea ei dorea să producă obiecte simple și bine făcute , având viziune utopică a unei comunități de  meșteșugari și  artiști. Unul dintre profesori este  Johannes  Itten (1888-1967), apoi Wassily  Kandinsky, și Paul Klee (1879-1940)veniți în 1921. Laszlo Moholy-Nagy (1895-1946) l-a înlocuit pe Itten, împreună cu Joseph Albers (1888-1976);

NOUA OBIECTIVITATE:

Cronologie , perioade și artiști:

• Termenul noua obiectivitate reprezenta  tendința unui  număr tot  mai  mare de artiști de la  începutul anilor 1920 de a critica dur societatea  în care  trăiau și de a înfățișa  realitatea într-un  mod  obiectiv și lipsit de compasiune. Printre artiști amintim: George Grosz (1893-1959), Otto Dix (1891-1969);

SUPRAREALISMUL:

Cronologie , perioade și artiști:

• A apărut la Paris la începutul anilor 1920 unde poeții Andre Breton (1896-1966) și Louis Aragon (1897-1982) i-au dat termenului suprarealist un sens teoretic și practic. Reprezentanții săi erau : Max Ernst (1891-1976), Juan Miro (1893-1983), Salvador Dali (1904-1989), Rene Magritte (1898-1967) Yves Tanguy (1900-1955), dar și chilianul Roberto Matta (1911-2002);

EXPRESIONISMUL ABSTRACT:

Cronologie , perioade și artiști:

• Mulți dintre artiștii asociați expresionismului abstract făcuseră carieră în anii 1930. Această generație de artiști dorea să dezvolte un limbaj pictural mai abstract, bazat în parte pe precedentul european și care a  avut două direcții, una pe care Jackson Pollock (1912-1956) o folosește, prin intermediul unei  tehnici  de lucru aparent naive cu culoarea denumită  dripping  rezultând o aplatizare a spațiului pictural, această direcție denumindu-se action painting. A doua direcție nu mai reflecta  psihicul artistului, iar artiști precum Barnett Newman (1905-1970), Mark Rothko (1903-1970), Robert Motherwell (1915-1991) doreau să elimine toate detaliile neesențiale și să creeze un spațiu complet.

PICTURA FIGURATIVĂ EUROPEANĂ:

Cronologie , perioade și artiști:

• După cel de-Al Doilea  Război Mondial artiștii figurativi preferau să înfățișeze personaje și obiecte recognoscibile uneori fiind sentimentaliști , alteori brutali în felul în care își tratează subiectele, astfel îi avem pe Francis Bacon (1909-1992), Lucian Freud (n.1922) și Frank Auerbach (n. 1931);

ABSTRACȚIONISMUL  LIRIC  EUROPEAN:

Cronologie , perioade și artiști:

• George Mathieu (n.1921) inventează acest termen  în 1947 și se dezvoltă din anumite aspecte  ale suprarealismului, expresionismului abstract combinată cu fascinația suprarealismului pentru exprimarea liberă a stării psihice a artistului. Artiștii sunt: Hans Hartung (1904-1989), Michel Tapie (1909-1987), Yves Klein (1928-1962), Nicolas de Stael (1914-1955);

POP-ART:

Cronologie , perioade și artiști:

• Termenul apare  pentru prima dată într-o lucrare a  artistului englez Richard Hamilton (n.1922) care spunea despre arta lui că are următoarele caracteristici: populară (adică adresată unui public foarte larg), pasageră,  consumabilă, ieftină, produsă în masă, tânără, strălucitoare, o mare afacere. În Anglia îi avem ca reprezentanți pe : David Hockney (n.1937,) Patrick Caulfield (1936-2005). Explozia artei POP s-a  extins și peste ocean avându-i ca artiști pe: Roy Lichtenstein(1923-1997), Andy Warhol (1928-1987), Jasper Johns(n.1930), Robert Rauschenberg (1925-2008);

NOUL REALISM:

Cronologie , perioade și artiști:

• Artiștii urmăreau să descrie realitatea cotidiană fără a o idealiza inspirându-se din dadaiști și din înclinația suprarealiștilor de a găsi elementul miraculos în obișnuit.S-a înființat în 1960. Reprezentanți : Yves Klein (1928-1962), Christo (n.1935), Jean Tinguely (1925-1991), Martial Raysse (n.1936) și alții;

ARTA CONCEPTUALĂ:

Cronologie , perioade și artiști:

• A apărut în anii 60 ca o provocare  adresată categoriilor  impuse artei de galerii și muzee, avându-i ca reprezentanți pe : Sol LeWitt (1928-2007), Piero Manzoni (1933-1963), Joseph Beuys (1921-1986)etc.

INSTALAȚIA:

Cronologie , perioade și artiști:

• Sursa de inspirație este în lucrările ready-made (gata făcut) ale lui Marcel Duchamp și este o formă de artă tridimensională care transformă spațiul expozițional într-un mediu ambintal. Dintre artiști îi numim pe cei mai semnificativi: Christo (n.1935), Kurt Schwitters (1887-1948), Richard Wilson (n.1953) etc.

PERFORMANCE ART:

Cronologie , perioade și artiști:

• Își are originea  în spectacolele de teatru ale artiștilor futuriști începând prin ani  1950, ce astăzi au devenit cunoscute sub numele de happening-uri. Artiștii care au practicat această formă de artă sunt: John Cage (1912-1992), Yoko Ono (n.1933), Nam June Paik (1932-2006);

ARTE POVERA:

Cronologie , perioade și artiști:

• Criticul german Germano Celant (n. 1940) a inventat termenul acestei mișcări italiene în 1967, aceasta atrăgând atenția asupra materialelor umile folosite de artiștii acelor vremuri pentru a face artă anti-elitistă: Mario Merz (1925-2003),  Michelangelo Pistoletto (n.1933), Luciano Fabro (1936-2007), Pino Pascali (1935-1968) și mulți alții.

MINIMALISMUL:

Cronologie , perioade și artiști:

• Acest termen derivă din titlul unui eseu al filosofului britanic Richard Wolheim (1923-2003), care  medita  asupra  afortului  minim pe care îl depun artiștii din  jurul său, creând obiecte  reduse la minim în care nu se observă nici o tentativă de reprezentare sau iluzie. Artiști: Frank Stella (n.1936), Sol LeWitt (1928-2007);

OP-ART:

Cronologie , perioade și artiști:

• OP-ART (termen folosit pentru prima dată în 1964) tachinează privirea, chiar o rănește, folosind iluzii optice cu efecte psiho-fiziologice asupra privitorului. Reprezentanții sunt: Bridget Riley (n.1931), Victor Vasarely (1908-1997), Joseph Albers (1888-1976), dar și Piet Mondrian  (1872-1944).

LAND  ART :

Cronologie , perioade și artiști:

• Sau arta pământului a luat naștere la începutul anilor 1960, artiștii folosind natura în mod direct în operele lor. Câțiva dintre reprezentanți sunt: Sol LeWitt (1928-2007), Nancy Holt (n.1938), Richard Serra (n.1939) Robert Smithson (1938-1973) etc.

HIPERREALISMUL:

Cronologie , perioade și artiști:

• Această mișcare își are rădăcinile în fotorealism apărut la sfârșitul anilor 1960 în Statele Unite. Printre artiștii hiperrealiști numărăm pe: Richard Estes (n.1936), Chuck Close (n.1940);

NEOEXPRESIONISMUL:

Cronologie , perioade și artiști:

• La sfârșitul anilor 1970 pictura revine în prim-plan datorită Noexpresionismului, artiștii lucrând pe dimensiuni monumentale aplicând brutal culoarea, incluzând chiar diferite  materiale în lucrările lor pentru a fi cât mai puțin recognoscibilă. Aici îi avem pe: George Baselitz (n.1938), Julian Scnabel (n.1951), Steven Campbell (1953-2007);

ARTA DIGITALĂ:

Cronologie , perioade și artiști:

• Termenul a fost folosit pentru prima dată în 1980 când s-a folosit pentru prima dată un program de pictură. Reprezentanți: Harold Cohen (n.1928), Thomas Ruff (n.1958), Jeff Wall (n.1946) și mulți alții;

ARTA URBANĂ:

Cronologie , perioade și artiști:

• Grafitti-ul a  fost  considerat prima formă de artă  urbană, apărută prin anii 1980, fiind ilustrații  caligrafice mari, colorate și complexe din punct de vedere vizual. În New York îi avem pe : Futura 2000 (n.1955), Dondi White (1961-1998) și John Fekner (n.1940).

Mic Ghid  al  Curentelor  în  Artă

de  la  Renaștere până la 1900

 

Vom  prezenta  în  acest  articol, care va  avea două  părți, sub forma  unui  mic dicționar,  curentele  din   Istoria Artei începând cu Renașterii,  în  ordine cronologică, cu principalele  caracteristici  și  reprezentanți.

RENAȘTEREA

Cronologie , perioade și artiști:  Renașterea  a  avut  mai  multe  perioade de  manifestare, iar țara în care a luat naștere a  fost  Italia:

• Trecento-ul  italian (circa 1200-1400); Centrele  cele  mai  importante de  manifestare au fost  la  Siena, unde  au activat sculptorii: Nicola Pisano (circa 1220-circa1283), Giovanni  Pisano (1248 – 1314,1319?). În pictură  îi  avem  pe: Pietro Cavallini (circa1240?-circa 1330), care activează la Roma, Giotto (1266/1267?-1337)originar din Florența, activează în  mai  multe centre ca Assisi, Roma, Rimini, Napoli. Duccio di Buoninsegna (circa 1260-1318/19?) și  Simone Martini (circa 124-1344)din Școala de pictură sieneză; La Veneția îl  avem  pe Paolo Veneziano (circa1300-1362);
• Quattrocento-ul italian (1400-1470): Trebuie  specificat aici că , în cadrul primilor 30 de ani de Quattrocento, la Florența se desfășoară o activitate artistică extraordinară care va instaura premisele Renașterii. Vom  începe cu  sculptorii care sunt : Lorenzo Ghiberti(1378-1455), Donatello (1386-1466) care v-a  avea  lucrări și în  Roma sau  la Padova, îl avem apoi și pe Jacopo della Quercia (1374?-1438), Massaccio(1401-1428), Filippo  Brunelleschi (1377-1446), Leon Battista Alberti (1404-1472) și Luca della Robbia (1399-1482). În  pictură principalul  centru  este  tot  Florența însă artiștii activează și la Siena, Milano sau Veneția. Astfel îi  avem pe : Fra Angelico (1387-1455),Paolo Ucello (1397-1475), Piero della Francesca(circa 1416-1492), Filippo  Lippi (1406-1469), Pisanello (circa1395- între 1450 și 1455);
• Dacă în Italia această perioadă de început de Renaștere este denumită clar, în restul Europei ea se numește Goticul internațional (1380-1480) are  centre  precum Paris – Franța, Țările Germanice, Spania, dar și un realism mai aparte în  Țările  Flamande , unde îi avem  pe: Robert Campin (1378-1379-1444), pe  frații Hubert și Jan van Eyck (activi între 1425-1441), Rogier van der Weyden (1399  sau 1400-1464), Petrus Christus (cunoscut între 1444-1473).
• Goticul târziu în Europa  coincidea perioadei  în care în Italia activau deja Leonardo da Vinci și în curând Michelangelo și Rafael. În acestă perioadă îl avem pe pictorul olandez Hieronymus Bosch (1453?-1516) a  cărui artă originală consta în a  îmbrăca o  gândire  religioasă și morală, să dezvăluie imagini dintr-o lume de nebuni care reprezintă rătăcirile omenești.Tot în această perioadă îl avem și pe Albrecht Dürer (1471-1528), Mathis Grünewald (circa 1480/1485-1532);
• Cinquecento-ul italian  (1480-1520) este perioada de  maximă înflorire a  renașterii, este perioada în  care  geniul lui  Leonardo da  Vinci (1452-1519) dă un nou impuls artei florentine, apoi Rafael (Raffaello  Santi sau Sanzio, 1483-1520), avându-l ca îndrumător pe  Perugino și care activează o mai lungă perioadă de timp și la Roma. În  această perioadă mai activează o serie de alți  artiști cum ar fi: Domenico Ghirlandaio (pe numele său Benedetto  Bigordi 1449-1494), Sandro Botticelli (1445-1510), Luca Signorelli ( circa1445-1523)  și Piero di Cosimo (circa 1462-1521), în Padova îl avem pe Andrea Mantegna (1431-1506), în Veneția pe Antonello  da Messina (1434-1479) care aduce tehnica picturii în ulei  din Flandra, apoi pe Giorgio da  Castelfranco zis și Giorgione ( circa1476/77 – 1510). Tot la Veneția în această perioadă activează și sculptorul Giovanni Bellini (1430-1515).În  această perioadă începe să se  dezvolte și geniul lui Michelangelo Buonarroti (1475-1564), dar care este încă la  început și doar după moartea lui Rafael la 1520 va domina Roma și Florența.
• Renașterea târzie sau Manierismul italian (1520-1590). Această  perioadă este  bineînțeles  dominată de Michelangelo în sculptură dar și în pictură, însă mai avem la Florența și pictori precum Jacopo Carucci zis Pontormo (1494-1556), Angelo di Cosimo zis Bronzino, (1503-1572), la Parma  îl avem  pe Corregio  (1489-1534) și Parmigianino (1503-1540). În  Veneția  se  distinge  geniul lui  Tițian ( Tiziano Vecelli , circa 1484-1576).
• În Europa Manierismul îi are ca  reprezentanți pe  El Greco (Domenico  Theotokopulos)(1541-1614) în Spania, în regiunile germanice pe Lucas Cranah (1472-1553), Hans Holbein cel Tânăr (1497/98-1543), în Țările de Jos Peter Bruegel (1525-1559);

BAROCUL:

Cronologie , perioade și artiști:

• Prima perioadă între circa 1590 – 1660. Aici îi  avem în sculptură pe Lorenzo Bernini (1589-1680), iar în pictură îi avem în Italia pe  Annibale Carracci (1560-1609), Michelangelo Merisi da Caravaggio (1573-1610), în Franța pe Georges de la Tour (1593-1652), Claude Lorrain (1600-1682), Nicolas Poussin (1594-1665). În Flandra și Olanda  îi  avem pe maeștrii Pieter Paul Rubens (1577- 1640), Anthonis van Dyck (1599-1641), Rembrandt Harmenszoon va Rijn (1606-1669). În  Spania îi  regăsim pe Francisco de Zurbaran (1598-1664), pe Diego de Silva y Velasquez (1599-1660) și Esteban Murillo (1617-1682)
• Ultima perioadă a  Barocului  este  cunoscută și sub numele de Roccoco între  circa 1660 – 1725. Aici  îi avem în pictură pe Pierre Mignard (1612-1695), Antoine Watteau (1684-1721), Jean–Baptiste Chardin (1699-1779), Francois Boucher (1703-1770) și Jean-Honore Fragonard (1732-1806);

NEOCLASICISMUL:

Cronologie , perioade și artiști:

• Neoclasicismul este situat undeva între circa 1770 și 1820 și  a  avut ca  reprezentanți în sculptură pe Canova (1757-1822)în Italia, Houdon (1741-1824) în Franța, iar în pictură pe Jacques Louis David (1748-1825), Greuze (1725-1805), iar în Spania pe  marele Francisco de Goya y Lucientes (1746-1828);

ROMANTISMUL:

Cronologie , perioade și artiști:

• Limitele  Romantismului se  situează  undeva între 1815 și 1848. În  pictură  îi  avem, în Germania  pe  Caspar David Friedrich (1774-1840), în Anglia John Constable (1776-1837), Joseph Mallord Turner (1775-1851), Jean  Auguste Dominique Ingres (1780-1867), Theodore Gericault (1791-1824), Eugene Delacroix (1798-1863).

REALISMUL:

Cronologie , perioade și artiști:

• Realismul este  o  mișcare specific  franceză și își are  începuturile cândva după Revoluția Franceză de la 1848. Printre  reprezentanții de  seamă îi amintim pe Camile Corot (1796-1875),  Gustave Courbet (1819-1877), Jean-François Millet (1814-1875), Honoré Daumier(1808-1879) dintre  care  ultimii trei au  activat la Școala de la Barbizon.

IMPRESIONISMUL:

Cronologie , perioade și artiști:

• Impresionismul  își are  originile în  Franța și s-a  constituit undeva între 1867 și 1886.  Acum îi avem ca reprezentanți pe Edouard Manet (1832-1883), Edgar Degas (1834-1917), Camille Pissarro (1830-1903), Paul Cezanne (1839-1906), Claude Monet (1840-1926), Auguste  Renoir (1841-1919), Alfred Sisley (1839-1899), James Whistler (1834-1903);

SIMBOLISMUL și ARTA 1900 (ART NOUVEAU) :

Cronologie , perioade și artiști:

• 1880-1900 a  fost  perioada în  care  această perioadă s-a dezvoltat și  i-a  avut ca artiști pe  Fussli (1741-1825),  William Blake (1757-1827), Puvis de Chavannes (1824-1898), Gustave Moreau (1826-1898), elvețianul Arnold  Bocklin (1827-1901);
• Gruparea  PRERAFAELITĂ a  fost  fondată în 1848 de  către John Everett Millais (1829-1896) și Dante Gabriel Rossetti (1828-1882);
• ARTA 1900 (ART NOUVEAU) Parisul deține un rol hotărâtor în dezvoltarea Art Nouveau-ului, dar și Anglia și Statele Unite  dețin roluri importante. Dintre artiști îi amintim pe graficianul ceh Alfonso Maria Mucha (1869-1939), în Anglia  pe Aubrey Beardsley (1872-1898), în Belgia pe Victor Horta (1861-1946), însă personalitatea cea  mai puternică a mișcării este cea a austriacului Gustave Klimt (1862-1918), iar în Spania îl avem pe Antonio Gaudi (1852-1926);

POSTIMPRESIONISMUL:

Cronologie , perioade și artiști:

• Ca  dată de  naștere a  postimpresionismului avem anul 1884 însă o nouă generație de artiști intră în scenă pe la 1850 și 1860 în frunte cu Odilon Redon (1840-1916), Paul Signac (1863-1935). Paul Gauguin (1848-1903) face o notă  distinctă față de  pictorii din  această perioadă  la fel și Toulouse Lautrec (1864-1901), artiști pe care nu  putem  să-i  încadrăm clar  în  nici o perioadă sau  grupare.
• În cadrul Postimpresionismului apar o serie de grupări mici: Școala de la Pont-Aven, Grupul Nabi  din care fac parte și Edouard Vuillard (1868-1940), Maurice Denis (1870-1943), Pierre Bonnard (1867-1947);

NEOIMPRESIONISMUL sau POINTILISMUL:

Cronologie , perioade și artiști:

• Îl are cu  siguranță ca și creator pe  Georges Seurat (1859-1891) , însă cel care îi rămâne fidel este Paul Signac. Acest curent are  caracteristică diviziunea  tonului, tușa în puncte care sunt moșteniri ale impresionismului;
• Premisele  expresionismului din secolul al XX-lea apar în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea și se pot  observa în arta lui Vincent Van  Gogh (1853-1890), Edvard Munch (1863-1944) și în mică măsură la James Ensor (1860-1949);