Stefan, Luchian-Un zugrav (Autoportret)

Pictura luchianescă pornește de la o gamă mai vibrată, totala sa clarificare nu se produce intempestiv, tonurile pure sunt abordate cu inconsecvență. De la început însă paleta lui Luchian se promite mai saturată și mai luminoasă, în timp ce amploarea pensulației păstrează suprafețele distincte.

Luchian alternează uleiul, acuarela și pastelul, tehnică ce i se pare ideală pentru captarea senzației prime, a captării subtilităților și îngăduie notarea rapidă a impresiilor.
În primele sale peisaje de plein-air ni se dezvăluie un sintetism frapant. Apa invadează țărmul despicat; crescând spre orizontul foarte înalt, largul se încarcă de sclipitoarea sațietate a albastrului marin. Reducerea arbitrară a distanțelor creează, pe plan dimensional, un raport de echivalare între aproape și departe.

Peisajele din Brebu și Moinești (1908-1909), înregistrează apogeul picturii luchianești sub cerul liber. Forța și inefabilul se îmbină în respirația pură a constelațiilor cromatice, dominate de verde și albastru, temperate de ocrul și galbenul ce cheamă pe alocuri stinse violeturi.

Peisaje de la Brebu si Moinesti

Ultimele peisaje sunt diametral opuse acelei bucurii estivale ce trăda o profundă încântare dionisiacă, înfășurată în apolinice transparențe. Acum ele apar pustii, mohorâte, însoțite de corbii rău prevestitori, de un cer cu palori de fum și ninsori de cenușă.

Potretele lui Luchian, dar mai ales cele patru autoportrete, realizează de altfel, substanţa fundamentală a unei arte care trebuia să se împotrivească impresionismului: umanul. Ele conţin, în expresivitatea unui chip omenesc, un strat aparte, un fond psihologic răscolit de căutări fanatice, de cercetări încisive şi nemiloase.

Stefan Luchian – Mos Nicolae cobzarul

În lucrările pictate după 1909, iluzia spațială dispare complet, umbra se dizolvă, fiind anulată simultan cu încorporarea luminii în culoare. Culminând în Scară cu flori, exuberanța accentelor reverberate se atenuează, fiind înlocuită cu pete ample, zgârcit modulate, egalizate prin folosirea tonului plat.

Scara cu flori – Stefan Luchian

Fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el își concentrează în această direcție toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viață și pentru frumos. Doar uneori, florile sale se apropie de ardența fovă ori înveșmântă catifelarea sumbră ce se încrâncenă într-o tragică somptuozitate.
“Florile” lui Luchian au însă, acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele – este de ajuns să menționăm Anemonele – adevărate capodopere.

Stefan luchian-Anemone

Alte articole care te-ar putea interesa:

Pictori români celebri – Nicolae Tonitza

Pictori români celebri - Corneliu Baba

Pictori români celebri – Nicolae Grigorescu

Autoportret 1923 -Nicolae Tonitza

„Arta lui Nicolae Tonitza îşi păstrează integritatea şi frumuseţea nealterată, exprimând o latură progresistă a culturii româneşti.”( Şorban ,Raul Nicolae Tonitza ,Maeştrii artei româneşti , Ed. Meridiane ,Bucureşti, 1965, p. 14) La Tonitza (1886-1940) remarcăm peisajele dobrogene, portretele de clovni, de copii, de tinere femei, naturile statice, pline de caldura, compuse în planuri mari, urmărind jocul tandru al luminii pe obiecte, în tonuri vibrante. Este considerat interpretul „tristeţelor luxuriant colorate” şi al ochilor de copii. Lumea pe care o reflectă nu este, festivă, dar temperatura reprezentării, ardoarea transfigurării poetice, intonaţia amplă o investesc cu o plinătate sărbătorească.

Pictura lui Nicolae Tonitza rămâne, dincolo de frământările cotidiene sau de angajarea în evenimentele contemporane, una senină. Viziunea sa artistică se conturează în portretele de copii. „Ochii lui Tonitza”, mari, rotunzi şi expresivi ne privesc astăzi cu o nostalgică inocenţă, cu o amară melancolie.

Fetita -Nicolae_Tonitza

Omul înfăţişat de Tonitza este expresia nemijlocită a unei societăţi într-un moment politic şi istoric cert. În arta lui Tonitza se remarcă, în primele pânze, diverse influenţe: de la Daumier (Jucătorii de şah) , Manet (Portretul arhitectului D. Mohor), până la Toulouse-Lautrec (Omul unei lumi noi). Linia circumscrie figurile, interpretează mişcarea, sugerează expresia chipurilor, sinuos sau întrerupt, formează cutele îmbrăcăminții. Culoarea devine pentru el imaginea sensibilă a unei idei, semn cu semnificaţie, raportată la atitudinea, gândul şi emoţia omului, ele singure dând valoare artei. În opera lui Tonitza, tema copilului şi a copilăriei şi-a găsit o întruchipare cu însemnătatea de simbol.

Portret_de_copil 1926-Nicolae_Tonitza

Chipul copilului îi apare ca un microcosmos, pe care îl iscodeşte uneori cu un fel de lucidă tandreţe, iar altădată îl învăluie ocrotitor parcă, pentru a-i alina îngrijorarea. Dintre puţinele elemente expresive ale unui cap de copil, el se opreşte cu precăderea asupra ochilor. Printre aceştia întâlnim ochi cufundaţi în basmul propriu vârstei; ochi istoviţi, trişti, miraţi; ochi care privesc „agitaţia lumii de care le e frică”, ochi care nu înţeleg nimic, alţii care par a şti că totul e în zadar. Buzele, însă, sunt încremenite într-o tainică tăcere.

Fetita_padurarului 1924-Nicolae_Tonitza

Deasemenea în picturile lui Tonitza, se ivește și motivul păpușii, fie integrat ca obiect într-o natură moartă devenind chiar titlul lucrării, fie în portretele de fetițe, a căror ambiguitate este sesizabilă numai când le comparăm cu unele portrete-nud feminine sau cu unele din portretele lui desenate.

Scherzzo 1886- Nicolae Tonitza

Opera este caracterizată, mai presus de ingeniozitatea tematică, de amploarea și expresivitatea cromatică, care, la rândul ei, a fost necesitată de orânduirea spațiului compozițional. Aspectul smălțuit, ca cel al olăriei populare, este transmis de repertoriul cald al tonurilor alese, ce contrastează, atipic, cu primordialitatea negrului, acea (non)culoare a cărei concepere absoarbe întreaga lumină pigmentară. Negrul este propus drept tronant al compoziției sub forma unei păpuși africane, motiv central inedit chiar și în ciclul de păpuși pe care îl concepea Tonitza în perioada 1925-1927. Chiar dacă subiectul ales șochează, Tonitza nu îi diminuiază cu nimic însemnătatea în economia pânzei, pe care o abordează întocmai manierei instituționalizate în cazul portretelor sau naturilor statice. Registrul cromatic predominant este din nou acea pânză scenografică, ce amintește de decorul floral al “Lăutului”, sursă de inspirație declarată de Tonitza drept întruchipare a specificului național, amintind de vechile scoarțe românești. În seria de Saltimbanci, pictorul reuşeşte să „sesizeze în conţinutul social al măştii bivalenţa ereditară: pentru unii, puţini, distracţie în faţa unei caricaturi comice; o intensă participare liric-emoţională din partea mulţimii care identifică în personajul reprezentat fiinţa umană a aceluia care îl reprezintă”( Şorban,Raul , Nicolae Tonitza , Maeştrii artei româneşti , Ed. Meridiane ,Bucureşti, 1965, p. 43-44). Saltimbancii din opera lui Tonitza reflectă tulburător însuşi zbuciumul propriei sale vieţi pe care o proiectează pe masca clovnului. În imaginile Clovnului şi a Femeii clovnului se desluşeşte o adâncă trăire interioară, iar atmosfera fizionomiilor se oglindeşte în întreaga ambianţă a compoziţiilor. Fata clovnului a treia piesă a tripticului, porneşte nu de la o mască, ci de la un portret. Artistul îi cercetează direct expresia, îi vede îngrijorarea, oboseala, lipsa oricărei iluzii întipărite pe o faţă pe care, în ciuda tinereţii, s-a şi aşezat maturitatea tristeţii şi săraciei.

Clovn 1925-Nicolae_Tonitza

Tonitza realizează expresia originală, capabilă să emoţioneze, a unei sensibilităţi şi a unei concepţii care tinde să-şi asimileze felul de a vedea şi a simţi a maselor. Te-ar mai putea interesa:

Pictori români celebri: Corneliu Baba

Pictori români celebri: Nicolae Grigorescu

Secţiunea de aur în pictură

Autoportret Corneliu Baba 1980

Corneliu Baba (1906-1997), a fost, în primul rând, un pictor al omului. Pentru Baba omul este, înainte de toate, o fiinţă fizică, astfel, lunga evoluţie a vieţii i-a acordat supleţea, graţia şi delicateţea, evocate   în nuduri, apoi plasticitatea specific umană a unei femei adormite cu braţele încrucişate deasupra capului. Relaţiile dintre oameni au fost des reprezenate de Baba. O altă temă abordată frecvent de către Baba este cea a grupurilor de ţărani sau muncitori, aflați la muncă sau odihnă. Puţini pictori români au manifestat o cunoaştere atât de profundă, în legătură cu felul de a fi, de a se comporta, de a se grupa al sătenilor, a naturii sentimentelor şi a gândurilor adânci ce-i stăpânesc.

Portretul de țăran, de pildă, va fi modelul somatic și moral în jurul căruia se va construi întreaga lume rurală și întreaga civilizație a pământului din pictura lui Baba.     Deși într-un portret individual acest tăran apare abia în anul 1950, într-una din marile compoziții ale artistului, în Cina, el este integrat ca personaj încă din 1942.

Corneliu Baba Cina (1950)

Chipul său, golit de orice viață activă, este mărturia unei existențe suspendate într-o iremediabilă tristețe sau, poate, într-o la fel de adîncă resemnare. De altfel, în toate scenele si compozitiile sale rurale: Popas (1949), Odihna la cîmp (1954), Tărani (1958), Somnul (1962), Pamîntul (1976), precum și în schițele pregătitoare, nota dominantă este aceea a reculegerii și a melancoliei.

Corneliu Baba Odihna la camp (1954)

Chiar dacă artistul dă acestor compoziții o oarecare coloratură sociologică, generate dintr-o trăire umană în care intră deopotrivă admirația și compasiunea, esența lor este mai apropiata de proiecția mitică decât de revoltă, de imprecație sau denunț. Legătura omului cu pamântul, țăranul privit ca o ființă cu o anumită investitură în ansamblul larg al existenței conferă acestor compoziții, prin viziunea artistică și prin perspectiva morală, înalțimea unor acte ceremoniale și monumentalitatea unor creații irepetabile ale firii.

Lucrarile Tarani si Somnul

Corneliu Baba duce portretistica sa individuală pâna la marginea mormântului, până acolo unde pictura și convențiile sale trebuie reinventate. În paralel cu această portretistică a individului si a speciei, așezată undeva între aceste extreme, pictorul experimentează cu asiduitate și portetistica socială. Modelul acestui portret nu mai este cineva anume, cu o identitate precisă, și nici cineva care, metonimic, reprezintă specia însăși, ci ființa sociala, omul integrat normelor colective, atât în varianta sa individuală, cât și în aceea de grup, de categorie, de clasă chiar. Calugării (1942), Portret de țăran (1950), Oțelarii (1960) ș.a.m.d.

Corneliu Baba Otelarii

Artistului i-a plăcut de multe ori să se figureze pe sine. Însă între conştiinţa omului şi firea sa se pot interpune închipuirea lui despre sine sau imaginea care s-a format în mintea semenilor săi transmisă, sau, uneori, impusă de către aceștia. Autoportretiştii au pictat, adesea, această mască cu un fel de intenţie autoironică, în care scânteiază o parte din lucida conştiinţă de sine a artistului. Autoportretul devine un fel de sursă, de imagine arhetipală pentru întreaga potretistică. Prima dintre ele este sursa însăți, adică autoportretul, prin debutul din 1922 întinzându-se pe un interval a cărui limită superioară este anul 1991. Cea de-a doua variantă este o subdiviziune, un derivat, dar unul de o anvergură excepțională, și anume portretul cu o anumită identitate, în cele mai multe cazuri al unor mari personalităti culturale sau persoane publice (Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Enescu, Lucia Sturdza Bulandra, Maria Tanase, K.H.Zambaccian, Nicolae Tonitza, Mihail Sorbul etc.).

Portretele lui Sadoveanu, Arghezi si Enescu

În imediata lui vecinătate se situează portretul unor membri ai familiei artistului – Sotia artistului (1953 si 1982), schitele asupra portretului tatalui sau, Gh. Baba (cca.1952) etc.), al unor oameni apropiați sau din cercul său de cunoștințe (Portret de tînară (Elena Hascke) – 1956; Portret (Maria Calleya) – 1982; Portret (Florica Holban) – 1983 etc., sau cel anonim, relevând vehiculul unor psihologii fără al unor caractere fără o identitate anume, dar identificate generic ca prezențe umane cu un statut irepetabil, salvate din amorf prin consacrare artistica – Portret de fată în roz (1957), Portret de fată (1964), Fata cu pana (1970), Portret de femeie (1976), Spaniola (1976) etc. Acest gen de portret individualizat se va îndeparta tot mai mult de modelul particular, de omul reductibil, încercă să surprindă ființa morală, o anumita atitudine în fața vieții, în general, și a vietii sociale, în particular.

Derivata direct din portretistica deja amintită, dar ridicată la cotele înalte ale unei meditații anume asupra condiției umane este marea suită a Arlechinilor. Subiect plastic cu o cariera stralucită în pictura modernă, chiar dacă nu am aminti decât interesul pe care i l-a acordat Picasso, Arlechinul îi prilejuieste lui Baba confruntarea cu două mari probleme ce se intersectează permanent în opera lui: una plastică propriu-zisă și una de natură morală. Ca pretext plastic, el ofera o plajă inepuizabilă de abordări cromatice, de variante compozitionale, de combinație a staticului, a paginației aproape hieratice, cu dinamismul cel mai îndrăcit al manipulării tonurilor si al pensulației. Din punct de vedere moral, ca subiect de meditație cu alte cuvinte, el reprezintă modelul absolut al ambiguității existenței, al coabitarii ludicului cu dramaticul și a bucuriei de-o clipa cu tristețea iremediabilă. În imediata sa descendență, detașat de orice festivism si de orice spectacol gratuit, se așază imensul ciclu al Regelui nebun. Antonim al Arlechinului, el reprezintă celălalt versant al umanului, acela al dramei și al degradării.

Corneliu Baba Arlechin

Dimensiunea umană este omniprezentă în aspectele artei sale. Potretele lui Corneliu Baba încorporează, sub aspectele ei pozitive, funcția măștii și a travestiului. Astfel, trebuie și înțeleasă repetata includere în repertoriul iconografic al lui Baba a unor elemente de travesti – de la tradiționalul costum de arlechin, la o compozită costumație teatrală cu reminiscențe shakespeariene –, ca și a unor configurații fiziognomice cu caracter de mască, de reminiscență bruegheliană uneori , alteori expresioniste.

V-ar mai putea interesa:

Pictori romani celebri – Nicolae Grigorescu

Mic ghid al curentelor in arta: 1900 pana azi

Renasterea