În articolul acesta vom urmări evoluţia picturii de portret de-a lungul timpului: de la chipul abstract din iconografia bizantină, la chipul realismului, la cel schimonosit al expresionismului. Portretele sunt supuse unor convenţii ce diferă de la o epocă la alta, de la un loc la altul. După gradul de exigenţă faţă de ideea de particular, asociată noţiunii de portret, putem evidenția numeroase exemple, încă din cele mai vechi timpuri sau îi putem nega existenţa până la apariţia genului realist.
Portretul ca gen în artă (respectiv în pictură) s-a impus relativ târziu. În arta rupestră spre exemplu, nu se putea vorbi încă despre ideea de portret. Însă pimele reprezentări antropomorfe, spre exemplu în cele din picturile rupestre din sudul Franţei şi Spaniei sau chiar în Nordul Africii se găsesc, în mod cu totul excepţional figuri umane – bărbaţi şi femei– stilizate şi schematizate la maximum.
Pictura rupestra
În cultura mesopotamiană, reprezentarea figurii umane va răspunde unei nevoi practice, de a da expresie unui spirit pozitiv şi activ, va reprezenta doar ceea ce este vizibil, într-un mod realist utilizând o tehnica bine însușită. Artistul asirian cu precădere a căutat să redea un subiect axat pe elogiul adus puterii regale, a vitejiei şi a iscusinţei regelui în ale vânătorii sau războiului. Figura umană rămâne fără viaţă interioară: imobilă, impasibilă, inchisă, monotonă.
Portret asyrian
Arta Egiptului Antic este una ermetică, închisă oricăror sugestii venite dinafară. Vom întâlni în pictura de portret aceleași principii ca la basorelief : îmbinarea viziunii frontale a corpului omenesc cu viziunea din profil; calmul, seninătatea și solemnitatea expresiilor. Scopul artistic al întregii arte egiptene este de a fi împotriva personalizării, iar în ceea ce priveşte scopul exterior al portretelor egiptene, provenind din morminte, se bazează pe reprezentările vieţii de după moarte.
Portrete egiptene
Portretele minoice (cretane) erau executate într-un stil atât de viu degajând o atmosfera rococco, încât ne duc cu gândul la vremurile moderne.
Portrete cretane
În Arta Greciei Antice avem puţine repere portretistice, însă grecii au fost primii din toate vremurile care și-au reprezentat conștient omul ideal. Ei au fost cei care au făcut posibilă structura de gândire numită, azi, umanism.
Detaliu portrete vas grecesc
Un loc aparte in istoria picturii de portret îl ocupă expresivele picturi de la Fayoum pe panouri de lemn executate în tehnica encausticii, cuprinse între secolul I și secolul al IV-lea. Cu ochi mari și dureros de expresivi privesc calmi, de peste secole, efigii ale unor ființe încă tinere. Deși asemănătoare, ele au, totuşi, caracteristici ce le individualizează, în funcţie de viziunea fiecărui maestru anonim care şi-a folosit talentul, nivelul artistic, spiritul critic, sensibilitatea si cunoştinţele dobândite în diverse tehnici picturale.
Portrete Fayoum
Portretistică romană este, de asemenea, unică în comparaţie cu cea a altor culturi antice, ca urmare a supravieţuirii în timp, a unei însemnate cantităţii de lucrări, precum şi a unei complexe şi continue evoluţii stilistice de redare a caracterului uman. Majoritatea portretelor romane reprezentau individualitatea subiectului într-un mod cinstit, dar tenace, de la adânciturile craniului până la fălcile lăsate, iar imitația cărnii și a oaselor era remarcabilă. Unele portrete chiar aveau o privire sfredelitoare, adecvată trăsăturilor uzate de experiență ale interiorului și exteriorului fiecărui individ reprezentat. Portretistica s-a manifestat mai evident în sculptură decât în pictură.
Portrete romane
Arta bizantină a impus, canoanele ei specifice, influenţată în evoluţia ei de arta greco-romană, de cea orientală cât şi cea egipteană prin rigoarea specifică a acesteia. Trăsăturile specifice picturii bizantine sunt: abandonarea iluziei spaţiale, absenţa volumului şi a greutăţii corpurilor, nepăsarea faţă de exactitatea anatomică, repetarea intenţionată a gesturilor, perspectiva „morală” conferind persoanjelor o înălţime în funcţie de importanţa lor, predominarea frontalităţii, un soi de detaşare hieratică a figurilor, şirurile lungi de personaje şi folosirea tonurilor plate. Ne aflăm în prezenţa unei arte care ţinteşte mai ales să-i instruiască pe credincioşi.
Portrete bizantine
În Renaştere a avut loc o transformare profundă în sistemul de reprezentare picturală a spațiului, determinând de apariția unui nou tip de relație între om și univers având astfel loc o desacralizare a spațiului metafizic medieval și apropierea laică de spațiul fizic real. Studiind portretistica Renașterii observăm predilecția artiștilor, la început, pentru reprezentarea portretului–bust, urmând portretul cu mâini, reprezentate elocvent, după care vom avea portretul până la genunchi și în sfârșit figura întreagă. La început personajul portretizat pare desprins de loc și mediu, însă ulterior ea devine o ființă familiară, autonomă, prin elaborarea fundalului cu peisaj sau interior. Cu cât modelul portretizat apare mai ferm integrat în starea, profesia sau categoria sa socială, cu atât este mai puternică impresia generală lăsată de portret. Pentru început pictorii au preferat fizionomia masculină, însă, ulterior, au abordat-o și pe cea feminină, rămânând, la final, abordarea chipului copiilor, de cele mai multe ori reprezentați în cadrul portretelor de familie.
Portrete renascentiste
Pictura Barocă, a încercat să pătrundă tot mai mult cu explorarea în făptura interioară a omului, a adus în prim-plan contrastele de lumină și umbră, coloritul combinat din reflexe, așternerea pigmenților în formă de pete juxtapuse estompează orice contur. Astfel pictura trebuie privită de la distanță pentru ca petele de culoare să se contopească în ochi, sugerând o imagine mai fluidă, mai vioaie, în comparație cu fermitatea cristalină a limbajului din perioada Renașterii. Portretistica barocă, se caracterizează, în primul rând prin verosimilitudine.
Portrete baroce
După 1800, însă, neoclasicismul îl are ca figură marcantă în domeniul portretisticii de departe, pe Jacques Louis David(1748-1825). Portretul îl conduce pe David spre natura sa profundă, spre observația și exprimarea energică a realității.
Marat asasinat – Jaques Louis David
Tot în această perioadă se naște și portretului psihologic, dovadă fiind opera marelui portretist al picturii spaniole : Francisco José de Goya y Lucientes (1746-1828). Portretele lui se manifestă deschizând toate posibilităţile pe care le presupun nuanţele psihologiei individuale. Se poate remarca faptul că personajele lui sunt precum niște manechine perfect substituibile cu altele. Figurile lui sunt asemeni unor măști.
Goya portrete
Perioada romantică în pictură, îl are în prim-plan pe Eugene Delacroix (1798-1863) care este un romantic înflăcărat în tinerețe. El evoluează spre un clasicism senin, fără a nega nimic esențial; îl interesează viața sufletului și a spiritului.
Portret de femeie- Eugène Delacroix
Pictorii romantici se exprimau nu numai prin melancolie, dar și prin, violență și pasiune, nu în acțiune, ci în actul de a picta. Portretul romantic are în el ceva încremenit, reflectând acea parte a „feței” societății aflată în opoziție cu arta. Ea creează, astfel, o lume de reprezentări imaginare, dar prin excelență literare.
Alte articole care te-ar putea interesa:
Cubismul
Maruflajul in arta
Arta Greaca Vs. Arta Romana
