ARTA KITSCH

          Kitsch este un termen care provine din limba germană de  la verbul kitschen, foarte obişnuit în sudul Germaniei, în Bavaria, unde aparţinea limbajului familiar şi avea sensul de “a face ceva de mîntuială” sau “a fuşeri“și denotă  un stil de prost gust, deseori în legătură cu un diletantism artistic.  Termenul kitsch  a fost prima dată folosit pe piața de artă din München în jurul anilor 1860-1870 ca termen descriptiv pentru artă de calitate minoră, ieftină, populară.

 arta kitsch in pictura

arta kitsch in pictura

Kitsch-ul, n-are ce face cu ineditul, cu individualul, cu nuanţele intermediare, cu tendinţa de diferenţiere. El are nevoie de adevăruri şi imagini simpliste, uşor de înţeles de marea masă, putînd provoca o secreţie lacrimală colectivă.

Arta kitsch în obiecte decorative

Arta kitsch în obiecte decorative

Dacă privim creativitatea ca o  cercetare ştiinţifică a unei  opere de artă vom observa că ea devine valoroasă dacă vehiculează un limbaj cu grad sporit de complexitate şi ambiguitate care poate fi descifrat doar printr-un oarecare efort perceptiv şi intelectual. Nivelul de incertitudine al expresiei unei opere de artă (care include complexitate, ambiguitate şi variabilitate) nu trebuie să fie nici prea sporit, nici prea redus în raport cu capacitatea receptorului de a percepe produsul estetic. Ambiguitatea stimulează imaginaţia şi transpunerea empatică a receptorului în modelul reprezentat, de aceea cu cât gradul de particularitate al expresiei artistice este mai pregnant cu atât receptorul va face un efort mai mare pentru a se apropia de creaţie şi astfel de va implica mai profund în înţelegerea acesteia şi va încerca s-o recepteze din interior şi nu la nivelul unor asocieri perceptive rudimentare. Din perspectiva creatorului de artă empatia cu modelul reprezentat reflectă, de asemeni gradul acestuia de angajament în actul creator. Indiferent care ar fi preferinţa unui artist pentru un stil sau altul, expresivitatea constă în capacitatea acestuia de a plăsmui mijloace comunicante la interferenţa dintre simplitate şi complexitate, dintre particularitate şi universalitate, dintre individualism şi umanism (în sens filosofic), dintre sine şi alteritate, dintre limpezime şi ambiguitate, căci, ceea ce este static şi repetitiv e plicticos. Ceea ce este dinamic şi aleator e confuzant. Iar între cele două posibilităţi se află arta.

Pe când la rudele sărace ale artei, care doar o maimuţăresc, ne întâlnim cu forme de platitudine, simplism, lipsă de ambiguitate, banalitate care oscilează între hilar şi grotesc. Nu doar că nu au tangenţe cu frumuseţea sau cu vreun ţel estetic, dar nu încearcă nici măcar să urmărească nici măcar strict imitativ mijloacele artei. Ceea ce, bunăoară un artist evită cu predilecţie şi anume uniformitatea tonalităţii expresive, încercând să prezinte o cât mai bogată şi variată paletă de elemente comunicante.

Arta kitsch la obiectele religioase

Arta kitsch la obiectele religioase

          Creatorii  acestor  falsuri estetice nu se  transpun, nu se  identifică, nu își  lasă amprenta ființei  proprii în  ceea  ce întruchipează. Tocmai  lipsa de mimetism –a realului  existențial – și de narcisism (identificare proiectivă)  a  sinelui  creator  cu întreg complexul pe  care îl reprezintă ansamblul operei, fac  ca  aceste  produse să nu fie artă. În aceste obiecte  pseudo-artistice tocmai frumuseţea e absentă, fie ea concepută ca aspiraţie, deziderat, ideal, sentiment, stimul sau miză a creaţiei. Atât la nivel formal cât şi cauzal, frumuseţea presupune anumite criterii pentru a exista, criterii ce nu sunt întrunite în contextul acestor creaţii.   

La sfârşitul anilor ‘70, teoreticianul francez Abraham Moles întoarce fenomenul kitsch pe toate fețele sale, scriind în cartea sa Psihologia Kitsch-ului: kitsch-ul este legat de accesul la bunăstare, afirmându-se cu tărie în cursul evoluţiei civilizaţiei burgheze, când aceasta ajunge la abundenţă, la un exces de mijloace în raport cu necesităţile, deci la o gratuitate (limitată)…, când burghezia îşi impune normele ei producţiei artistice“. Odată cu declinul aristocraţiei şi fărâmiţarea marilor proprietăţi, noua clasă socială, burghezia, a început să aspire nu doar la bogăţie, cât şi la frumos. Dar, lipsiţi de educaţia estetică a aristocraţilor, aplicând criterii arbitrare producţiilor artistice, comportamentul lor a dus la apariţia unei arte destinate exclusiv consumului ostentativ.

Moles distinge, din punct de vedere estetic, căteva trăsături ale kitsch-ului:

  1. Principiul inadecvării - Obiectele sunt supradimensionate ori miniaturizate (artizanatul destinat turiştilor sau ornamentele de Crăciun) ori deviate de la funcţia lor originală. Funcţionalitatea lor este doar un pretext, etalarea fiind scopul.
  2. Principiul  cumulării  - se referă la tendinţa de a îngrămădi cât mai multe obiecte în acelaşi spaţiu sau cât mai multe stiluri în acelaşi obiect sau producţie artistică.
  3. Principiul perceperii sinestezice - se leagă de cel al cumulării, referindu-se la tendinţa de a asalta cât mai multe canale senzoriale simultan.
  4. Confortul și mediocritatea – primul  este în același timp și principiu și valoare, iar cel de-al doilea  este un aspect  fundamental, kitsch-ul fiind conceput ca o artă acceptabilă pentru mase. Deşi uneori mimează avangarda şi cunoaşterea, el rămâne la mijlocul drumului.
  5. Hedonismul - este valoarea supremă în kitsch, lucru vizibil şi în simbolul acestei perioade clasice, „marele magazin“ (opus prăvăliilor tradiţionale, mici, înguste, fără preţuri afişate).

 

Arta kitsch în arhitectura

Arta kitsch în arhitectura

În România, primul care a tratat problema kitsch-ului a fost  Lucian Blaga care în lucrarea Artă şi Valoare,  explică  noţiunea Kitsch ca fiind o structură deplasată, care s-a sustras legii nontransponibilitaţii. Această abatere constituie o structură “numită para-estetica”, dat fiind faptul că nu există nici un termen  care să caracterizeze mai bine acest estetic, frumos deplasat.  E vorba despre un anume pretins frumos, care unora le produce plăcere. Şi când această categorie de consumatori e în creştere ne simţim obligaţi să-i acordăm curiozitate şi atenţie.