Tehnica pastelului

2 Răspunsuri

Pastelul este o tehnică a picturii de șevalet care putem sublinia că întrunește laolaltă austeritatea desenului cu resursele iradinte ale picturii. Tehnica de lucru a pastelului se aseamănă foarte mult cu tehnica cărbunelui, deoarece folosește acele pulberi colorate legate cu un liant sub forma unor bastonașe. Vechimea acestei tehnici se întinde până la picturile rupestre, care erau executate din pulberi asemănătoare, dar impunerea pastelului ca tehnică, se întâmplă spre sfârșitul secolului al XVII-lea.

Deși este privită de unii artiști ca o modalitate limitată de expresie, Edgar Degas o transformă în totalitate când începe folosirea unui fixativ special (a cărui formula a rămas necunoscută ).

Caracteristicile și avantajele acestei tehnici sunt multiple:

Își păstrează iluzia de prospețime;
Nuanțele sunt deosebit de catifelate;
Este o tehnică recomandată pentru redarea diferitelor materialități (nuduri, flori, stofe moi, etc.);
Este o pictură mată și netransparentă, putând fi privită fără a avea acele reflexe care denaturează culorile;
Nu crapă, având avantajul că lucrul poate fi întrerupt și reluat după pauze îndelungate fără nici o dificultate;
Este insenibil la lumină, nemodificându-și culorile;
Se poate corecta, șterge fără ezitare și teamă;

Dezavantaje:

Această tehnică cere multă măiestrie și dăruire;
Materialele de calitate sunt mai greu de procurat;
Cere deasemenea multă precauție în prezentare și înrămare, transport, expunere și păstrare;
Trebuie ferit de bruscări care pot deteriora pulberile colorate;

Materiale:

Suportul pe care se execută această tehnică este foartă importantă, cel mai des fiind utilizată hârtia, care trebuie să aibă o anumită granulație, grosime și eventual culoare. Cea mai bună hârtie era socotită de vechii maeștrii, cea din cârpe și deșeuri textile, pregătită cu grund. Mulți pictori de-a lungul timpului își scămoșau hârtia, obținând astfel rugozitatea dorită. Dintre hârtiile cunoscute astăzi și recomandate pentru pictura în pastel amintim, hârtia Canson și Fabriano. Această tehnică se mai poate executa și pe carton, lemn, placaj, pânză.

Culorile:

Pentru obținerea culorilor de pastel, pulberile colorate erau amestecate cu 5% caolin, talc proporționale în funcție de nuațele dorite. Astăzi se găsesc sub formă de batoane (rotunde sau prismatice) gata fabricate, de la firme cum ar fi: Toison D`or (Cehia), Van Dyke (Germania), Talens – Rembrand (Olanda), etc.

Batoane pastel cretos

Trebuie menționat aici, că pastelurile sunt de două feluri: cretoase și uleioase (în acest articol ne vom referi la tehnicile picturii în pastel cretos).

Tehnici de execuție:

Pastelul nu cere o anumită tehnică de execuție, depinzând astfel de temperamentul, meșteșugul și gama cromatică a fiecărui pictor. Însă putem deosebi totuși câteva procedee de lucru:

Prima și cea mai la îndemână este metoda de schițare rapidă, prin juxtapunerea petelor și liniilor, fără intervenții ulterioare, rezultând un desen expresiv și spontan;

James Abott Whistler – Schita pastel

A doua metodă se aseamănă foarte mult cu tehnica desenului în cărbune și presupune trasarea pe lat, cu întreg batonul de pastel pe suprafețe mari, peste care se va reveni cu contururi și gradări picturale;

Andrei Pirogov – seria Fauna Manastur

A treia metodă este cea care definește cel mai bine tehnica pastelului și constă în îmbinarea primelor două metode. Aceasta cere în schimb experiență și îndemânare în execuție. Modulările culorilor se fac cu estompa, degetul sau o pensulă aspră pentru a obține suprafețe bine definite;

Edgar Degas- Balerine

Ultima dintre metodă este cea mixtă care constă în utilizarea culorilor de pastel după ce eboșa picturii a fost executată în culori de apă (acuarelă, guașă sau tempera).

Colette Odya Smith – Pastel peste acuarela

Fixarea picturii în pastel:

Tehnologii recomandă fixarea pastelului între etapele de lucru, fixativul permițând o aderență a intervențiilor ulterioare. Ultimele intervenții și accente nu se recomandă a fi fixate, deoarece își pierd din catifelare. Fixarea se face așezând pictura la orizontală, emițând un jet uniform, de la distanță de aproximativ 70 cm.

Păstrare și înrâmare:

Se recomandă păstrarea picturii în pastel doar sub sticlă sau mai nou, folie antireflex cu passe-partout și înrâmat.

Alte articole care te-ar putea interesa:

Pigmenţii de culoare în pictură

Tehnica Acuarelei

Cum se execută Icoana pe Sticlă

Pictura de peisaj

2 Răspunsuri

Pictura de peisaj s-a dezvoltat ca gen de sine stătător începând cu finele secolului al XVI-lea, el evoluând rapid în preferințele artiștilor, devenind, în scurt timp, expresia lor favorită.
Această opțiune a fost posibilă datorită deschiderii pe care un asemenea tip de imagine o oferă artistului dar și receptorului nu doar la nivel epic sau pictural cât mai ales la cel emoțional. Este motivul pentru care, timp de aproape o jumătate de mileniu, a constituit și subiectul este încă departe de a fi epuizat – una dintre cele mai fascinante și complexe aventuri ale fenomenului artistic universal.

Bineînțeles și arta românească, atât cât este, a fost serios marcată de subiect nu doar prin influența, așa acum prea des s-a afirmat, ci și datorită substanței noastre genetice.

Clasificări ale tipurilor de peisaje abordate de artiști:

Peisajul fantastic s-a născut în creația artistică din secolului al XV-lea, unde artiștii au fost ispitiți de misterele naturii, fascinați de forțele catastrofale și spectacolele înfricoșătoare ale acesteia, din conflictele religioase ale vremii care căpătau dimensiuni și cruzimi de neimaginat cu stări ale adâncurilor întunecate ale spiritului uman. Acest gen de pictură o întâlnim în creația lui : Mathias Grunewald– Altarul de la Insenheim, unde apare reprezentată o atmosferă și o vegetație stranie cu monștrii hidoși, Hieronymus Bosch – Grădina desfătărilor, acel peisaj apocaliptic, presărat cu fructe simbolice, păsări supradimensionate, imagini bizare și ființe de neimaginat.

Hieronymus Bosch-Gradina desfatarilor 1503, (panoul central)

Mai târziu vom întâlni aceleași peisaje stranii și cu o atmosferă apăsătoare în creațiile lui Wiliam Turner, Salvador Dali și Vincent Van Gogh , ultimul a reintrodus în arta modernă simțul tragicului cu peisaje în care neliniștea, îndoiala, toate trăirile și stările emoționale sunt transmise pe pânză.

Tipuri de peisaj fantastic

Peisajul imaginar semnifică aspirația spre meditație și visare, imaginarul individual impune setea de spațiu și lumină (Janos Thorma – Peisaj de Toamnă).
Peisajul dramatic se regăsește, prin exprimări tensionate și dramatismul conflictului lumină-umbră, în pictura lui Theodore Rousseau.

Théodore Rousse – Pescarul (1848)

Peisajul retoric și patetic îl vom întâlni în pictura spaniolului Narcis Diaz de la Pena unde, acesta inspirat de motive istorice de factură romantică, va introduce în peisajele sale personaje luminate tranșant, în contrast cu atmosfera temebroasă a impactului luminii cu umbra difuză.

Narcis Diaz de la Pena-Padure la Fontainebleau (1868)

Peisajul liric reprezentat cel mai bine în creația lui Charles-Francois Daubigny unde întreg registrul pictural este unul luminos, colorat, cu o simplificare a tonurilor (ca la acuarelă), dar în același timp spontană și vibrarea culorii pe suprafețe mari (ca o eboșă) anunțând apariția picturii impresioniste.

Charles Daubigny – Spalatoare pe malul lacului(1874)

Peisajul constructiv. Acest gen de peisaj este de natură realistă, până la strălucirea de filigran a ierbii, însă cu fluidizări de o sensibilitate romantică și cu un acut simț al arhitecturii compoziției și al sintezei peisajului, regăsindu-se cel mai bine în creația lui Jules Dupree.

Jules Dupre – Langa Plymouth (1833)

Peisajul meditativ o regăsim întruchipată cel mai bine la Jean-Francois Millet unde, atras de temele rustice, el promovează temele țărănești, umile, mizere, de „muncă tăcută”, în imensitatea unui spațiu gol, cu orizont îndepărtat.

Jean-Francois Millet – Peisaj cu doi tarani

Alte articole care te pot interesa:

Suporturile în pictură. Pe ce pictăm

Arta Kitsch

Pictura în ulei

Pirogravarea – O altfel de artă!

Lasă un răspuns

Vă voi prezenta în cele ce urmează câteva proiecte deosebite folosind tehnica pirogravării (pe lemn – în articolul de astăzi – însă această tehnică se utilizează și pe alte suprafețe cum ar fi piele, ceară, plută și alte materiale), care este o tehnică relativ ușoară, însă trebuie executată cu atenție.

În primul rând aparatul în sine se găsește în multe magazine de materiale și unelte, bricolaj, artizanat, dar și în unele de artă și hobby, variind ca preț de la aproximativ 70 Ron la 200-300 Ron, setul include și vârfuri de diferite forme.

Aparat de pirogravat

În principiu, se poate lucra pe orice fel de bucată de lemn, finisată sau nefinisată (chiar dacă folosiți un lemn mai nefinisat, din construcții sau găsit în pădure este bine să fie șlefuit totuși cu glas-papier (șmirghel) înainte de a începe lucrul). Să aveți în vedere, faptul că esențele de lemn se ard diferit, cele tari ard mai greu și necesită o precizie mai mare în timpul lucrului, iar cele moi se ard mai repede. Magazinele de bricolaj, artizanat și hobby pun la dispoziție diferite obiecte de lemn gata fabricate și finisate (cutii decorative, rame de fotografie, brățări și diferite forme geometrice din lemn).

Modele simple

Totuși nu există nici un secret sau o modalitate de a învăța mai repede această tehnică, este nevoie doar de răbdare și multă practică. În imaginea de mai sus sunt prezentate modele simple care se pot combina în diferite feluri.
Iată câteva idei deosebit de ingenioase folosind materiale la îndemâna oricui, folosind tehnica pirogravării (pe lemn).

Primul proiect este o cutiuță de lemn cu capac ornată cu elemente florale.

Cutiuta de lemn

Din bucăți de lemn de diferite dimensiuni și forme se pot crea inele de efect.

Inele pirogravate

Cu pirogravura se pot decora și alte obiecte.

Obiecte decorative pirogravate

Alte articole care te+ar putea interesa:

Arta lumânărilor

Land Art

Hârtia

Suporturile în pictură. Pe ce pictăm?

1 Răspuns

Suporturile în pictură sunt acele materiale peste care se poate așterne stratul pictural după ce în prealabil au fost grunduite sau pregătite pentru pictură. Pentru a înțelege mai bine rolul acestora, ele au fost grupate după gradul lor de suplețe și rezistență astfel:

Suporturi rigide;
Suporturi semirigide;
Suporturi elastice sau flexibile.

Suporturile rigide sunt caracterizate prin rezistența în timp, protejarea stratului pictural, favorizând duabilitatea în timp a acestuia. Dintre suporturile rigide, ideale pentru pictură enumerăm:

Piatra. Cercetările recente au arătat că piatra a fost folosită ca suport de pictură încă din epoca paleolitică (undeva între 20.000 – 30.000 de ani î.e.n.). Astfel cele mai cunoscute exemple le avem în Spania și sudul Franței la Altamira, respetiv Lascaux.

Imagine pictura pe piatra -Altamira -Spania

Marmura. Ea a fost folosită de artiștii de-a lungul timpului din Europa până în Asia, din China unde a fost folosită decenii la rând, la pictura rusă din secolele XVIII-XIX. În România, la Iași, Iconostasul bisericii Sf. Trei Ierarhi este pictat pe mamură de Cararra, iar lucrarea Răstignirea a lui Federico Zuccari (1542-1609), aflată la Muzeul Național de Artă al României din București este pictat deasemenea pe marmură.

Iconostas pictat pe marmura Biserica Sf. Trei Ierarhi Iasi

Ardezia. A fost suportul pentru o serie din picturile lui Rubens, aflate la Chiesa Nuovo din Roma.

Panou de ardezie – Peter Rubens, Roma, Chiesa Nuovo

Tencuială. A fost dintotdeauna un suport ideal și deosebit de rezistent pentru pictură. El a fost utilizat pentru tehnici ca: pictura în frescă, pictura în tempera, encaustica, pictura în ulei. Astfel găsim exemple în toată pictura Evului Mediu, a Renașterii, precum și toată pictura religioasă din toate timpurile. Trebuie menționat că, pictura pe acest suport este în strânsă legătură cu arhitectura și construcția edificiului.

Fresca (pictura pe tencuiala) Rafael – Scoala din Atena

Metalul. Aici avem o multitudine de variante, însă cel mai des utilizat a fost aurul (foița de aur), încă din anticitate. Calitățile sale, l-au recomandat, fiind maleabil, ductil, având o durabilitate ridicată, indestructibilă de către agenții atmosferici și chimici. Astfel, pictorii în Evul Mediu din Italia, Franța și Germania l-au folosit, ca fundaluri pentru compoziții, aureole, stucaturi sau în lucrările monumentale de tapiserie și goblen. Argintul (sau foița de argint) a fost prezent în lucrările artiștilor, însă mult mai puțin decât aurul. Cuprul a fost și el întrebuințat în pictură sub forma unor tăblii, atât pe suprafețe miniaturale, cât și suprafețe monumentale. Grunduirea este mai dificilă, deoarece se folosește miniu de plumb sau zeamă de usturoi, ce antrenează însă umiditatea, oxidându-le în diverse nuanțe, el fiind din aceste motive ocolit de pictori. Tabla de fier a fost folosită și ea ca suport pentru pictură, încă din secolele XIV-XV-lea. Lucrarea Pensulele pictorului (în cană verde), de Nicolae Grigorescu se presupune a fi pictată pe fier. Staniul (cositorul), zincul sau aluminiul nu s-au dovedit a fi printre preferatele pictorilor când vine vorba de suporturi de pictură, deoarece au insufiențe tehnice.

Icoana aurita

Fildeșul, osul, sideful. Au fost și acestea abordate din cele mai vechi timpuri de câtre artiști pentru calitățile lor, de regulă pictura pe aceste suporturi se făcea cu tehnici de apă. În arta orientală se găsesc adevărate opere de artă cu caracter decorativ sau artizanal.

Miniatura pictata pe fildes, secolul al XIX-lea

Sticla. Cunoscută de egipteni cu 2000 de ani î.e.n. sticla s-a dovedit a fi căutată de artiști, le-a însuflețit imaginația, datorită caităților inegalabile de prețiozitate, strălucire și luminozitate a culorilor.
Ceramica, faianța, porțelanul. Face parte tot dintre artele focului ca și sticla, a cunoscut epoci distincte începând , la noi în țară, cu ceramica neolitică de la Cucuteni, continuând cu arta veche greacă.

Pictura pe ceramica – Vas din cultura Cucuteni

Lemnul. Dintre toate suporturile rigide pentru pictură lemnul este poate cel mai vechi. O regăsim la sarcofagele egiptene înnobilate cu tehnica picturii enacaustica, în Evul Mediu și Renaștere. La icoanele bizantine din bazinul mediteraneean, la panoul suport de pictură din Flandra, Germania, Italia și chiar și în zilele de astăzi este utilizat atât pentru picturi miniaturale, cât și în panouri monumentale.

Suporturile semirigide. Ele se înscriu între rigiditatea lemnului și elasticitatea pânzei. Înainte de a începe enumerarea acestor suporturi, trebuie să clarificăm un procedeu și anume cel al maruflajului, care este des întâlnit în categoria suporturilor semirigide. Acest procedeu (marflajul) constă în lipirea laolaltă a două suporturi, unul flexibil peste unul rigid. Astfel avem:
Hârtia maruflată pe pânză. Este un suport durabil, pe care Leonardo Da Vinci îl recomandă în practica atelierului, el însuși având lucrări executate pe acest suport.
Pânza maruflată pe altă pânză. Acesta este un procedeu care are rolul de a consolida o pânză mai subțire, precum una de mătase sau bumbac, alipită uneia de in, cânepă sau iută. Procedeul este folosit îndeosebi în lucrări de restaurare, ale picturilor pe pânză deteriorate.
Cartonul simplu și cartonul maruflat cu pânză sau hârtie. Cartonul este poate unul dintre cele mai utilizate suporturi pentru pictură, fiind folosit mai ales în procesul de învățare al artistului. Ideal cartonul ar trebui să aibă grosimea de 3-5 mm și este recomandabil a fi folosit pe dimensiuni relativ mici, deoarece la dimensiuni mari el se curbează. Este ușor de transportat, nu este atacat de insecte, însă este sensibil la umezeală, umflându-se, iar într-un mediu prea uscat se ondulează. Ca recomandare specială, în cazul pregătirii acestuia pentru pictură (grunduire) este acela de a fi preparat pe ambele fețe pentru a rezista astfel în timp mai bine și a nu se ondula ca în cazul preparării doar uneia dintre fețe.

Ulei pe carton, Stefan Luchian-Garoafe

Suporturile elastice sau flexibile.

Hârtia. Este poate cel mai folosit și la îndemână material pentru toate tehnicile picturii: desen, acuarelă, pastel, guașă, tempera, ulei și mai nou acrilul. Are avantajul de a fi ușoară și ieftină. Pentru rezistența lui în timp este recomandabilă maruflarea acestuia. După cum se știe există o multitudine de feluri, pe care însă nu le detaliem deorece au fost amintite și în articolul Hărtia. Pentru pictura în ulei ea trebuie să aibă în componență fire de in sau bumbac, trebuie să fie grunduită cu o peliculă de clei de gelatină și neapărat maruflată pe o suprafață de lemn, placaj, carton. Se cunosc serii de lucrări în ulei ale lui Leonardo, Durer, Rembrandt sau Delacroix executate pe hârtie maruflată pe lemn.
Pergamentul. Este o hârtie de piele, fabricată din pielea animalelor mici: vițel, miel, capră, iepure, etc. După aplicarea unui grund pe ambele fețe el se poate picta în tempera cu ou, în ulei. A fost folosit la înscrisuri oficiale, însemne heraldice și la lucrările de lux. Pergamentul fals este obținut din tratarea (imersia într-o soluție) hârtiei cu o soluție de acid sulfuric și apă care după uscare devine densă, rezistentă și translucidă, cunoscută și sub denumirea de pergament vegetal, având o largă utilizare la articolele de artizanat, legătorie și produse de papetărie.

Pergament din piele de capra (etapa in procesul de fabricare)

Pânza. Din categoria suporturilor flexibile pânza a cunoscut o largă utilizare. Fiind ușoară, iar la dimensiuni mari, prin rulare fiind ușor de transportat. Este sensibilă la umezeală și uscăciune, putând fi ușor distrusă prin lovire și tăiere. Pânzele se împart în trei categorii:

a) pânze vegetale; ele au ca principal compus celuloza. Acestea sunt: pânza de in (dintre toate aceasta are calitățile cele mai bune pentru pictură); pânza de cânepă; pânza de iută și pânza de bumbac.
b) pânze din fibre animale; enumerăm aici mătasea naturală și lâna , ultima dintre ele fiind însă evitată de pictori datorită elasticității excesive și alungirii firului.
c) pânze din fibre artificiale și sintetice. Dintre pânzele artificiale avem vâscoza din care se fabrică mătasea artificială, însă aceasta nu întrunește calități pentru pictură, folosindu-se doar la lucrări cu caracter decorativ. Pânzele sintetice cum ar fi cele din fibre poliesterice, fibrele poliamidice (nylon) sunt insensibile la variații de umiditate și sunt folosite în diferite domenii, chiar și pictură din ce în ce mai mult.

Lucrare pe panza sintetica avand cusaturi si diferite colaje

Alte articole care te-ar putea interesa:

Pigmentii de culoare in pictura

Etapele executiei Icoanei Bizantine in tehnica temperei

Tehnica acuarelei

Pictori Români Celebri – Nicolae Tonitza

Lasă un răspuns

Autoportret 1923 -Nicolae Tonitza

„Arta lui Nicolae Tonitza îşi păstrează integritatea şi frumuseţea nealterată, exprimând o latură progresistă a culturii româneşti.”( Şorban ,Raul Nicolae Tonitza ,Maeştrii artei româneşti , Ed. Meridiane ,Bucureşti, 1965, p. 14) La Tonitza (1886-1940) remarcăm peisajele dobrogene, portretele de clovni, de copii, de tinere femei, naturile statice, pline de caldura, compuse în planuri mari, urmărind jocul tandru al luminii pe obiecte, în tonuri vibrante. Este considerat interpretul „tristeţelor luxuriant colorate” şi al ochilor de copii. Lumea pe care o reflectă nu este, festivă, dar temperatura reprezentării, ardoarea transfigurării poetice, intonaţia amplă o investesc cu o plinătate sărbătorească.

Pictura lui Nicolae Tonitza rămâne, dincolo de frământările cotidiene sau de angajarea în evenimentele contemporane, una senină. Viziunea sa artistică se conturează în portretele de copii. „Ochii lui Tonitza”, mari, rotunzi şi expresivi ne privesc astăzi cu o nostalgică inocenţă, cu o amară melancolie.

Fetita -Nicolae_Tonitza

Omul înfăţişat de Tonitza este expresia nemijlocită a unei societăţi într-un moment politic şi istoric cert. În arta lui Tonitza se remarcă, în primele pânze, diverse influenţe: de la Daumier (Jucătorii de şah) , Manet (Portretul arhitectului D. Mohor), până la Toulouse-Lautrec (Omul unei lumi noi). Linia circumscrie figurile, interpretează mişcarea, sugerează expresia chipurilor, sinuos sau întrerupt, formează cutele îmbrăcăminții. Culoarea devine pentru el imaginea sensibilă a unei idei, semn cu semnificaţie, raportată la atitudinea, gândul şi emoţia omului, ele singure dând valoare artei. În opera lui Tonitza, tema copilului şi a copilăriei şi-a găsit o întruchipare cu însemnătatea de simbol.

Portret_de_copil 1926-Nicolae_Tonitza

Chipul copilului îi apare ca un microcosmos, pe care îl iscodeşte uneori cu un fel de lucidă tandreţe, iar altădată îl învăluie ocrotitor parcă, pentru a-i alina îngrijorarea. Dintre puţinele elemente expresive ale unui cap de copil, el se opreşte cu precăderea asupra ochilor. Printre aceştia întâlnim ochi cufundaţi în basmul propriu vârstei; ochi istoviţi, trişti, miraţi; ochi care privesc „agitaţia lumii de care le e frică”, ochi care nu înţeleg nimic, alţii care par a şti că totul e în zadar. Buzele, însă, sunt încremenite într-o tainică tăcere.

Fetita_padurarului 1924-Nicolae_Tonitza

Deasemenea în picturile lui Tonitza, se ivește și motivul păpușii, fie integrat ca obiect într-o natură moartă devenind chiar titlul lucrării, fie în portretele de fetițe, a căror ambiguitate este sesizabilă numai când le comparăm cu unele portrete-nud feminine sau cu unele din portretele lui desenate.

Scherzzo 1886- Nicolae Tonitza

Opera este caracterizată, mai presus de ingeniozitatea tematică, de amploarea și expresivitatea cromatică, care, la rândul ei, a fost necesitată de orânduirea spațiului compozițional. Aspectul smălțuit, ca cel al olăriei populare, este transmis de repertoriul cald al tonurilor alese, ce contrastează, atipic, cu primordialitatea negrului, acea (non)culoare a cărei concepere absoarbe întreaga lumină pigmentară. Negrul este propus drept tronant al compoziției sub forma unei păpuși africane, motiv central inedit chiar și în ciclul de păpuși pe care îl concepea Tonitza în perioada 1925-1927. Chiar dacă subiectul ales șochează, Tonitza nu îi diminuiază cu nimic însemnătatea în economia pânzei, pe care o abordează întocmai manierei instituționalizate în cazul portretelor sau naturilor statice. Registrul cromatic predominant este din nou acea pânză scenografică, ce amintește de decorul floral al “Lăutului”, sursă de inspirație declarată de Tonitza drept întruchipare a specificului național, amintind de vechile scoarțe românești. În seria de Saltimbanci, pictorul reuşeşte să „sesizeze în conţinutul social al măştii bivalenţa ereditară: pentru unii, puţini, distracţie în faţa unei caricaturi comice; o intensă participare liric-emoţională din partea mulţimii care identifică în personajul reprezentat fiinţa umană a aceluia care îl reprezintă”( Şorban,Raul , Nicolae Tonitza , Maeştrii artei româneşti , Ed. Meridiane ,Bucureşti, 1965, p. 43-44). Saltimbancii din opera lui Tonitza reflectă tulburător însuşi zbuciumul propriei sale vieţi pe care o proiectează pe masca clovnului. În imaginile Clovnului şi a Femeii clovnului se desluşeşte o adâncă trăire interioară, iar atmosfera fizionomiilor se oglindeşte în întreaga ambianţă a compoziţiilor. Fata clovnului a treia piesă a tripticului, porneşte nu de la o mască, ci de la un portret. Artistul îi cercetează direct expresia, îi vede îngrijorarea, oboseala, lipsa oricărei iluzii întipărite pe o faţă pe care, în ciuda tinereţii, s-a şi aşezat maturitatea tristeţii şi săraciei.

Clovn 1925-Nicolae_Tonitza

Tonitza realizează expresia originală, capabilă să emoţioneze, a unei sensibilităţi şi a unei concepţii care tinde să-şi asimileze felul de a vedea şi a simţi a maselor. Te-ar mai putea interesa:

Pictori români celebri: Corneliu Baba

Pictori români celebri: Nicolae Grigorescu

Secţiunea de aur în pictură

Arta lumânărilor

1 Răspuns

Procesul de fabricare a lumânărilor este o formă de artă care a supraviețuit secolelor, născute din necesitate în jurul anilor 200 e.n, astăzi au deveni un hobby extrem de popular. Ele sunt ușor de creat, fascinante de privit … și sunt minunate cadouri. Iată pașii pe care trebuie să îi urmați pentru a face lumănări frumoase acasă.

Tipuri de ceară:
Parafina sau ceara traditională este materialul, de departe, cel mai popular. Fiind bună pentru începători, deoarece se topește repede, este ieftină și este ușor de colorat sau parfumat. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că substanțele chimice pe care le emite atunci când ceara este topită, poate fi iritantă pentru unele persoane.

Ceara de soia este din ce în ce mai populară, deoarece este ușor de utilizat, fabricată din boabele de soia, se curăță destul de ușor. Este eco și regenerabilă. Ceara de soia este, de asemenea, cunoscută pentru proprietatea de a arde mai încet decât celelalte tipuri de ceară.
Ceara de albine este în totalitate naturală și se știe că are calități de purificare a aerului; cu toate acestea, ea nu reține parfum sau coloranți. Uleiurile esențiale se pot combina, în general, cu ceară de albine, dar țineți cont de faptul că ceara de albine are propriul parfum minunat.
Puteți folosi, de asemenea, lumânări vechi, care au fost arse sau sunt pe jumătate folosite și deformate. Folosind lumânări vechi este o modalitate foarte bună de a recicla ceara. Pur și simplu, se topesc la fel cum s-ar topi alte tipuri de ceară.

Etapele execuției unei lumânări:
Înainte de toate protejați-vă zona de lucru. Dacă nu aveți o zonă anume de lucru, protejați-vă suprafața pe care lucrați cu ziar, hârtie de ceară, sau cârpe vechi.Țineți la îndemână niște apă caldă și săpun, pentru eventualele accidente.

Protejarea suprafetei de lucru

Recipientele care vă trebuie pot să fie vase vechi pe care nu le mai utilizați, bineînțeles să fie termorezistente. Ele se vor pune împreună una în alta (ca la bain-marie), prima fiind umplută cu apă și pusă pe foc. Ceara nu se poate pune direct pe sursa de căldură. Acesta trebuie să fie topită încet, altfel există pericolul de a lua foc sau se poate evapora prea repede. Al doilea vas este cel în care se va pune ceara la topit.

Vasele pentru topire

Tăiați sau rupeți ceara dumneavoastră în bucăți sau talaș. Bucățile mai mici de ceară se topesc mai bine decât bucățile mari. Prin utilizarea bucăților mici, vă asigurați și de faptul că ceara se topește într-un ritm uniform. Puneți bucățile de ceară în oala mai mică. Porniți aragazul și setați-l la treapta cea mai mare de căldură, astfel încât apa să fiarbă, ea topind astfel, încet ceara.

Taierea bucatilor de ceara

După ce ceara s-a topit se pot adăuga parfumuri sau uleiuri esențiale. Aceste esenșe parfumate sau uleiuri esențiale pot fi achiziționate de la magazinele artizanale locale. Cel mai bine este totuși să citiți instrucțiunile de pe sticluța de parfum sau ulei pentru a vedea dozajele. Apoi se amestecă bine totul. Tot în această etapă se adaugă și colorantul. Cel alimentar normal nu este însă bun pentru lumânări, deoarece este pe baza de apă. Se vor întrebuința coloranți pe bază de ulei sau coloranți specifici pentru lumânări. Deasemenea, și aici, trebuie de consultate instrucțiunile de folosire ale coloranților, pentru a obține culoarea dorită. Din nou se amestecă bine.

Adaugarea colorantului

Între timp vă pregătiți formele și vasele în care doriți să turnați ceara(această etapă, de pregătire a formelor de lumânări este poate mai bine de făcut înainte de a începe topirea). Puteți folosi tot felul de cutii (de metal ar fi ideale), borcănele, cănițe, tot ce știți că poate rezista la căldură. Puneți un fitil în centrul fiecărei forme și asigurați-vă că este cu aproximat 2 cm mai înaltă decât partea de sus a formei lumânării. Puteți să lipiți fitilul cu bandă dublu-adezivă pentru stabilitate. Pentru a păstra fitilul în loc, se pot utiliza doua bețișoare legate (cu fitilul prins între ele, precum în imagini).

Asezarea fitilului

Se toarnă ceara topită în matriță, încet pentru a nu vărsa. Țineți minte ceara de albine se va micsora un pic după răcire.

Turnarea in forme

Cel mai bine este să le lăsăm la răcit pentru 24 de ore dacă este posibil. Cu cât le lăsăm să se răcească mai mult, cu atât mai bine. Lumânările din parafină, în general au nevoie de 24 de ore pentru răcire. Cele din ceară de soia, se răcesc în general, în 4 la 5 ore. Îar, lumânările din ceară de albine, au nevoie de 6 ore să se răcească, dar dacă le lăsa-ți mai mult nu strică.

Verificarea racirii

Scoate-ți ceara din matriță (sau nu cum doriți) și tăiați fitilul astfel încăt să rămână un centimetru cel mult un centimetru jumate. Un fitil prea lung va face o flacără prea mare.
Aprinde-ți lumânarea și bucurați-vă de creația voastră!!! Spor la treaba!
Acest proces însă poate continua cu împodobirea ei exterioară (pictură sau aplicarea diferitelor materiale decorative). La pictarea lumânărilor se vor folosi culori de apa, acrilice sau tempera (culorile de ulei se decojesc in timp), deasemenea se mai folosește colorantul natural henna. Iată câteva capodopere!!!

Lumanari creative

Alte articole care te-ar putea interesa:

Secţiunea de aur în pictură

Land Art

Hârtia

Secțiunea de aur în pictură

Lasă un răspuns

Secțiunea de aur (denumită și Raportul de aur sau Numărul de aur), notată cu litera greacă Φ (phi), care se citește „fi”, este primul număr irațional descoperit și definit în istorie de Euclid (cu mai bine de 2000 de ani în urmă), el fiind aproximativ egal cu 1,618033 care poate fi întâlnit în cele mai surprinzătoare împrejurări. Astfel, aranjamentul petalelor unui trandafir, dispunerea
semințelor într-o floare a soarelui, brocoliul chinezesc, pictura lui Salvador Dali Cina cea de taină, Omul vitruvian al lui Leonardo da Vinci, cochiliile spiralate ale moluștelor, vortexul unei galaxii și traiectoria șoimilor când coboară spre pradă, toate au în comun acest număr de aur sau propoție geometrică. Numărul de aur este strâns legat de şirul lui Fibonacci, în care fiecare termen este suma celor două anterioare (1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55…). Pe măsură ce înaintăm, raportul dintre doi termen succesivi ai şirului lui Fibonacci tinde spre Phi. Proporția tainică a acestui număr, este reprezentată fie în triunghiul de aur (isoscel) al lui Pitagora, în elipsa de aur din tradiția hindusă sau în spirala de aur (figura care este cea mai cunoscută) care, prin sirul lui Fibonacci, se demonstrează păstrând proporția de 1,618.

Sectiunea de aur

Revenind la pictură, secţiunea de aur se poate identifica cu uşurinţă în creaţia celebră a lui Leonardo DaVinci, Mona Lisa. În crearea capodoperei (dar și în aproape toate celelalte), DaVinci a folosit acest raport în mod intenţionat, creând una dintre cele mai renumite tablouri din lume.
Mulţi specialişti care au analizat tabloul au ajuns la concluzia că DaVinci a folosit precis şi atent secţiunea de aur în creaţia sa, deoarece se creează impresia că ochii Mona Lisei parcă îl urmăresc pe spectatorul care se deplasează în jurul tabloului. Principalele trăsături ale raportului de aur au fost evidenţiate în tabloul de mai jos. Privind tabloul în întregime, distanta între degetul drept şi fruntea Mona Lisei este de 1,618 ori distanta dintre degetul drept şi clavicula acesteia. Partea dreaptă a obrazului este în raport de aur cu latura mică a dreptunghiului de aur original.

Sectiunea de aur – Mona Lisa Leonaro Da Vinci

Proporţiile de aur din tablou:

distanţa dintre baza gâtului şi pupila ochiului cu distanţa dintre baza gâtului şi partea de sus a frunţii ;
distanţa dintre partea dreaptă a obrazului şi partea dreaptă a nasului cu lăţimea feţei;
distanţa dintre bărbie şi partea de jos a buzelor cu distanţa dintre bărbie şi baza nasului;

A existat în istoria picturii chiar și o grupare artistică care s-a autointitulat SECTION D`OR (Secțiunea de aur), membrii acesteia căutând să introducă principii științifice în elaborarea operei de artă. Mișcarea descinde din cubism. Ei căutau raportul ideal între dimensiunile diferitelor părți ale unor compoziții, ale unei forme plastice, a fost problema în jurul căreia ți-au concentrat eforturile lor de a găsi divina proporție. Dintre membrii acestei grupări îi avem pe: Jaques Villon (1875-1963), Jan Meetzinger (1883-1956), Albert Gleizes (1881-1953), Andre Lhote (1885-1962).
În istoria picturii au existat multe alte capodopere în care creatorii lor au utilizat acest raport de aur. Iată câteva exemple:

Salavdor Dali Cina cea de Taina

Nasterea Venerei Sandro Botticelli

Michelangelo Buonarotti Crearea lui Adam – Capela Sixtina, Roma

Având în vedere atracţia omului spre frumuseţe, putem zice că folosirea raportului de aur a dus numai la crearea unor capodopere ale căror nume vor răsuna întotdeauna în istorie şi în memoria oamenilor.

Alte articole care te-ar putea interesa:

Land Art

Art Reloaded

Mic dicţionar de termeni in artă

LAND ART

Lasă un răspuns

Land- art

Pe la sfârșitul anilor 1960, land art-ul (sau arta pământului) a apărut ca una dintre numeroasele tendințe artistice de a găsi materiale, disipline și locuri noi pentru crearea și expunerea lucrărilor de artă. Artiștii land art încearcă potențialul peisajului și al mediului, atât din punct de vedere al materialelor, cât și al locului. În loc să redea natura, artiștii o folosesc în mod direct în operele lor.

Primii artiști repezentanți ai acestei artei au fost americani: Walter De Maria (n.1935), Nancy Holt (n.1938), Sol LeWitt (1928-2007), Richard Serra (n. 1939), Robert Smithson (1938-1973) și James Turrell (n. 1943). Aceștia au fost urmați de artiști britanici, olandezi și israelieni.
Land art-ul include sculpturi monumentale realizate realizate chiar de natura însăși. În 1970, Smithson a transformat o zonă de deșeuri industriale în spațiul uneia dintre cele mai renumite lucrări de land art, Dig în spirală. Lucrarea constă dintr-un drum în formă de spirală construit din pietre bazaltice negre și pământ, ce ajunge în apele Marelui Lac Sărat din Utah. Ceea ce Smithson nu știa la vremea respectivă, este că nivelul apei era foarte scăzut, iar la scurt timp după realizarea lucrării ea a fost inundată. În 2002, după ani de secetă, Dig în spirală a rapărut spctaculos. Între timp pietrele s-au acoperit de o crustă de cristale albe de sare. Smithson a fost fascinat de conceptul fizic de entropie (evoluție inversată) – natura nu doar se autogenerează, dar se și autodistruge. Smithson și-a însușit natura pentru scop artistic, însă natura a reușit să-și însușească la rândul ei opera de artă prin intermediul crustei de sare și al eroziunii.

Land art Robert Smithson

Land art-ul mai include și sculpturi uriașe în peisaj, cum ar fi construcțiile astronomice ale lui Holt, denumite Tunelurile Soarelui în Deșertul Marelui Bazin din Utah, aliniate după poziția soarelui la orizont, la răsărit și la apus, în timpul solstițiilor.

Nancy Holt – Tunelurile soarelui 1978

Opera monumentală a lui Serra din bazinul Rurh, Germania, a fost ridicată pentru comemorarea industriilor cărbunelui și oțelului aflate în declin. Lucrarea – Placă pentru Rurh – constă într-o placă de oțel de dimensiuni monumentale aflate în mijlocul unei movile nivelate, de zgură, menținută fără vegetație ca un memento autentic al trecutului industrial al bazinului.

Placa penru Ruhr-Richard Serra 1998

Lucrările artiștilor land art pot fi fotografii, diagrame și texte sau pot fi înregistrări ale unor expediții și intervenții temporare în peisaj ori surprind și încadrează fenomene naturale și trecerea timpului.

Alte articole care te-ar putea interesa:

Hârtia

Arta decupajului

Arta într-o doză de spray

Hârtia

1 Răspuns

În anul 105 chinezul Thai-Lung (48-118) prezenta un raport împăratului despre procesul de fabricare al hârtiei prin care propunea ca noul material să fie produs din scoarţa copacilor, din resturi de cânepă, din cârpe şi din plase vechi de pescari. El este părintele „artei albe” pe care meşterii papetari îl cinsteau arzând bani de hârtie. Hârtia a ajuns atât de cunoscută şi ieftină în China, încât, potrivit unui călător arab din secolul X, toată lumea învaţă să scrie şi să deseneze pe hârtie.

Hartie veche chinezeasca

Mai multe secole, chinezii au păstrat secretul fabricării hârtiei inducând ideea ca ea era produsă din plante care nu cresc decât în China. Pe căile comerciale însă, spre Coreea şi spre drumul mătăsii, unde se afla Samarkandul, hârtia va porni spre Europa pentru că arabii erau deja utilizatori vechi ai papetăriei chinezeşti. În această vreme Bagdadul era o capitală a ştiinţei care consuma mari cantităţi de hârtie. Întinsă în tot cuprinsul lumii arabe arta albă a pătruns în Spania în secolul X prin califatul de Cordoba.

Pentru confecţionarea colilor de hârtie se folosea ciurul sau sita. Cârpele şi sforile erau amestecate cu lapte de var, tăiate, spălate şi măcinate într-o piuă până când se obţinea o pastă fină şi moale care devenea asemeni mătăsii. La arabi se foloseau morile de hârtie acţionate hidraulic. În centrele maure, de la Xativa şi Girona se producea o hârtie de bună calitate, dar, până la regele Iacob I, biserica a fost împotriva folosirii acestei invenţii păgâne. În secolele XI – XII, Italia se distingea prin atelierele de la Fabriano, care au măcinat cârpele cu şteampuri, iar în loc de amidon au folosit încleierea cu gelatină. Pentru a-şi proteja produsele, ei au inventat filigranul.
Producţia s-a răspândit în Elveţia şi Germania, unde din secolul al XVII-lea a fost introdus holendrul. Din acest moment se poate vorbi despre manufacturile de hârtie care se răspândesc şi în Ţările de Jos, Anglia şi Franţa. Cum cererea era deja foarte mare, în 1798 Nicholas Louis Robert a inventat maşina de fabricat hârtie, dar ea fost produsă şi perfecţionată mai întâi în Anglia de către fraţii Foudrinier. Ulterior, ca materie primă a început să fie folosit lemnul, ceea ce a rezolvat problema procurării materiei prime la un cost scăzut, dar aceasta nu o va egala multă vreme pe cea a hârtiei produse manual din cârpe.
Pe teritoriul României, cel mai vechi document scris pe hârtie păstrat în arhiva Capitolului din Alba Iulia datează din 1328-1330 şi provine din cancelaria papală de la Avignon. Pe hârtie au fost la început redactate acte care nu reclamau o formă durabilă. În secolul al XV- lea hârtia se folosea pentru registre, protocoale şi cărţi de socoteli, fiind importată din Italia.

Hollander pentru fabricarea hartiei

În 1431, privilegiul vamal acordat acordat braşovenilor de Dan al II-lea, voievodul Ţării Româneşti, era scris pe hârtie.
În domeniul artelor hârtia este un suport deosebit de important. Astfel ea are o gamă largă de aplicații, inclusiv pictura, desenul, grafica, gravura, și caligrafia. Hârtia este disponibilă într-o gamă largă de dimensiuni, grosimi, si finisaje, precum și în grade diferite de calitate, permanența, și durabilitate.
Un tip special de hârtie poate fi adesea utilizată pentru alte scopuri decât cel pentru care a fost creat. Hârtia pentru imprimare, de exemplu, poate fi folosită la acrilice, și multe hârtii grafice sunt ideale pentru desen. Trebuie de ținut cont, totuși, că unele hârtii au caracteristici de îmbătrânire accentuate și nu ar trebui să fie utilizate pentru lucrările de artă.
Hârtia de acuarelă, așa cum o cunoaștem astăzi, a fost dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și este, prin urmare, o realizare relativ modernă. James Whatman a deschis calea pentru dezvoltarea hârtiei de acuarelă, atunci când, aflat într-o comisie la sfârșitul anilor 1750, el a înlocuit sita de sârmă tradițională de fabricare a hârtiei cu una așa de fină, încât a fost numită “țesătură de sârmă.” Aceasta a permis o formare fibrelor de celuloză fără nicio impresie a texturii pe suprafața hârtiei nou formate. Acest nou stil de hârtie a fost numit de hârtie împletită și a fost creat în primul rând pentru tipărire. Whatman a constatat că putea crea diferite imprimări și texturi pe această hârtie. Whatman și-a creat hârtia să fie disponibilă în trei variante “presat la cald” sau satinată (acest fel de hârtie are o suprafață netedă și este folosită mai mult la cerneală și materiale moi pentru desen, nefiind foarte preferată de acuareliștii tradiționali), “presat la rece” sau fină (acest fel de hârtie este cu o ușoară textură și este cea mai des utilizată atât de începători cât și de avansați acuareliști) și dură sau groasă (aceasta are o textură pronunțată și este recomandată pentru profesioniști).Hârtia de acuarelă se găsește in comerț sub formă de role, foi și blocuri de diferite dimensiuni.

Hartie acuarela presata la rece cu textura medie

Hârtia de desen. Orice hârtie care are suficientă textură se poate constitui ca suport pentru desen. Cu toate acestea, pentru a fi considerată bună, o hârtie de desen trebuie să fie suficient de rezistentă pentru a suporta ștergeri repetate, fără a dăuna grav suprafața. Acesta ar trebui să absoarbă, de asemenea, cerneală nici prea tare, dar nici prea puțin. Fiecare artist trebuie să își facă propriile sale încercări și comparații între variantele disponibile de hârtie pentru desen. Chiar și o linie de simplă de creion va apărea cu totul diferit pe mărci diferite de hârtie. Categoriile de hârtie pentru desen sunt: Bristol (este cea mai dură și rezistentă hârtie și se gâsește în două variante, fnă și cu textură), cărbune și pastel (această hârtie nu este la fel de rezistentă ca cea anterioară, dar are tot așa două feluri de texturi, unele mai accentuate altele mai puțin, însă hârtia de pastel vine într-o gamă foart mare de culori, deoarece pentru un pasteist alegerea culorii suprafeței este foarte importantă), desen și schite (hârtia pentru desen variază foarte mult de la cele pentru imprimări la cea făcută manual Fabriano din Roma, care se zice că a fost folosită de; astăzi la mare cerere se află rolele uriașe de hârtie), hârtie grafică.

Hartie Canson Mi-Teintes pentru carbune si pastel

Alte tipuri de hârtii: – Hârtii speciale: hârtii de separare – sunt acele hârtii care se pun pentru a separa lucrările de artă, cu PH neutru și nonabrazive.
Hârtie de transfer: aceasta este mai unsuroasă și ajută transferul pe o altă suprafață a unui desen, chiar și pe metal;
Hârtie stensil: este uleioasă sau cerată pentru a rezista șia nu se umfla când este folosită repetat în cazul vopselelor pe bază de apă.
Hârtia de caligrafie: este acea hârtie e pe care nu curge sau nu se umflă în momentul folosiri cernelii sau tușului.

Alte articole care te-ar putea interesa:

Arta decupajului

Arta scrierii

Istoria ilustraţiei de carte şi a benzilor desenate

ARTA DECUPAJULUI

Lasă un răspuns

Decupajul de hârtie sau în chineză Jianzhi (China fiind țara unde a fost inventată hârtia de către Cai Lun în timpul dinastiei Han) este unul dintre primele tipuri de design de decupaj. Această formă de artă s-a răspândit în alte părți ale lumii, diferitele regiuni adoptând și creând propriile lor stiluri culturale. Decupajele de hârtie sunt folosite în China, de asemenea, pentru a decora uși și ferestre, ele sunt denumite uneori “Chuang Hua” (Flori în geam).

Chuang Hua-Flori în geam

Decupajele pot avea ca bază o singură imagine sau există modele simetrice care sunt, de obicei, create prin plierea colilor de hârtie în forme proporționate, și apoi prin tăierea unor forme variate. Când este desfășurată, hârtia crează un design simetric. Decupajele chinezești sunt în mod normal simetrice. Decupajele chinezești de hârtie sunt, de obicei, într-o serie cu numere pare de 2, 4, 24, etc.

Decupaje chinezesti simetrice

Astăzi, decupajul de hârtie are în principal un scop decorativ. Se folosesc la ornamente parietale, la ferestre, la usi, coloane, oglinzi, lămpi și felinare în case și sunt, de asemenea, utilizate pe cadouri sau sunt oferite ca daruri propriu-zise. Există două metode de fabricare a acestor decupaje: folosindu-se foarfeca sau în cealaltă metodă se utilizează cuțite. Metoda cu foarfeca presupune mai multe bucăți de hârtie – până la opt foi – fixate împreună, apoi tăiate cu foarfecele ascuțite. Metoda care folosește cuțitul presupune fixarea straturilor de hârtie pe o suprafață relativ moale (orice material mai moale care se poate tăia). Artistul taie motivul în hârtie cu un cuțit ascuțit, ținut vertical. Artiștii mai înzestrați, pot chiar tăia diferite desene liber, fără oprire.

Decupaj (metoda cutitului)

Decupajul în zilele noastre, cuprinde un număr mare de teme, foarte diverse care necesită puține instrumente și materiale. Tot de ce aveți nevoie este instruire și inspirație. Iată ce alte lucruri interesante se pot face:
Primul dintre proiecte folosește decupajele de hârtie pentru a crea simple tablouri decorative pentru înfrumusețarea casei dumneavoastră.