Macabrul este un subiect care evocă moartea și toate lucrurile referitoare la moarte, este ceva care ne îngrozește, fiind sinonim cu lugubru, înfiorător, sinistru. Acum, imediat după Halloween (sărbătoare din ce în ce mai populară şi la noi), vom vorbi în articol despre macabrul în artă, prezentându-vă 10 dintre cele mai macabre lucrări de-a lungul istoriei picturii.
Primul dintre acești pictori și poate unul foarte important în ceea ce privește arta macabră, a fost Hieronymus Bosch (1450-1516), ale cărui picturi au influențat comportamentul, au întărit credința și alimentat teama oamenilor din timpul său. Viziunile sale asupra Purgatoriului sunt printre cele mai fantastice, grotesce și teatrale pictate vreodată. Bosch a pictat manie, desfrâul, tortura și sălbăticia cu o debordantă sinceritate de neegalat. Este fascinant faptul că violența și plăcerea au atât de multe similitudini ciudate încăt unul este plină de satisfacții, iar celălalt de perversitate – mari artiști, însă au știut tot timpul să nu calce aceea linie fină între cele două.
Mesajul din capodopera lui Petrer Bruegel cel Bătrân (1525-1569) este unul sumbru și anume că, nu există nici o scăpare de flagelul războiului. Bărbații și femeile în peisajul presărat cu foc încercă să se apere călăreții morții, cu sabia și sulița, dar depășiți numeric, eforturile lor sunt inutile. Nu numai că moartea este inevitabilă și nemiloasă atât pentru cei săraci cât și pentru ceidin înalta societate. Varietatea de torturi menită rasei umane în timp de război este fără sfârșit. Halucinația este la fel de intens în acest tablou ca și la Bosch, însă mai plină de acțiune și cu mai mult sânge rece.
Peter Bruegel cel Batran – Triumful mortii
Pictura lui Caravaggio din 1598-1599 Decapitarea lui Holofern – generalul asirian de către văduva Judita, a fost un subiect deosebit de discutat în secolele 15 și 16, devenind o reprezentare standard, venerată pentru teatralitatea sa, naturalism, dar și pentru reprezentarea ambivalentă a Juditei cu o expresie dezgustată (care a fost dedicată atât lui Dumnezeu, dar a jucat și rolul seducătoarei pentru a ucide inamicul poporului ei). Versiunea pictoriței italiene Artemisia Gentileschi (1593-1656) lui 1611-1612 a evenimentelor a fost inspirată de capodopera lui Caravaggio, dar a arătat o luptă mult mai violentă. Judita (din tabloul Artemisiei ) este mai hotărâtă să taie capul Holofern.
Artemisia Gentileschi – Judita omorndu-l pe Holofern
Bineînțeles, tot una dintre cele mai faimoase este pictura lui Jacques-Louis David -Moartea lui Marat, care îl prezintă Marat înjunghiat în timp ce făcea baie, însă au fost și alți artisti precum Edvard Munch (1863 -1944) care au creat o versiune mult mai sângeroasă a evenimentului. Dacă pictura lui Jacques-Louis David a fost pictată într-o manieră idealizată, în pictura lui Munch găsim o interpretare frenetică a crimei, situându-l de data aceasta într-un pat. Acest nou mediu, împreună cu nudul reprezentând-o pe Charlotte Corday (femeia care se presupune că a săvârșit crima), dă lucrării un aer ciudat, sexual – unul plin de vulnerabilitate și rușine. Foile de însângerate, atmosfera aproape sălbatică a încăperii, și tonurile pielii pestrițe ale cadavrului lui Marat (a suferit de o boală de piele, care în pictura lui David a fost trecută cu vederea) a adăugat un realism macabru și o energie frenetică care lipsește din versiunile anterioare.
Edvard Munch-Moartea lui Marat
Pionierul artist romantic francez Théodore Géricault (1791-1824) este cel mai bine cunoscut pentru pictura sa Pluta Meduzei. Opera de artă surprinde și descrie scena unor supraviețuitori ai unui naufragiu în încercarea de a semnaliza unei nave aflate la orizont. Incidentul a fost unul din viața reală, devastator (se spune că cei aflați pe pluta în derivă au recurs chiar și la canibalism pentru a supraviețui, și doar 15 din 147 de persoane de pe plută au supraviețuit). În speranța de a-și lansa cariera, Géricault a început să picteze cu dăruire obsesiv, urmările accidentului. Studiile sale pentru lucrarea finală s-au bazat pe interviuri cu supraviețuitorii, modele la scară redusă de pluta, precum și excursii la morgă și spitale. Rămășițele umane au fost de multe ori împrumutate la artiști pentru studiul anatomic, astfel, Géricault acumulatând în curând, o colecție de părți ale corpului uman aflate în stadii de putrefacție, care l-au ajutat la documentarea sa. Pictura finală a provocat o controversă uriașă atunci când a apărut la Salonul din Paris în 1819. Cu toate acestea, cele mai multe dintre studiile sale de cadavre putrezite au rămas în atelierul lui până la moartea sa.
Francisco Goya -Saturn devorndu-si copii
Francisco Goya (1746 -1828) a pictat multe scene de război și răsturnări istorice de situații, dar în ultimii săi ani de viață, starea lui de spirit devenind din ce în ce mai amară, lucru care se regăsea în picturile sale care au devenit mai întunecate și macabre. Goya a supravietuit cu greu bolii, pierzându-și încrederea și în guvernul spaniol. El a canalizat aceste nemulțumiri în picturile sale așa-zise negre. Pictate direct pe pereții casei sale între 1819 și 1823, 14 dintre lucrările lui Goya sunt bântuite de gânduri întunecate și reflectă tulburările sale interioare. Saturn devorându-și copii ilustrează mitul grecesc morbid, în care Titan(Saturn) temându-se că copiii lui l-ar putea într-o zi răsturna de pe tron, acesta imediat după naștere îi mânca.
Théodore Géricault – Studiu
Reprezentările aproape cinematografice din seriile formidabile (Vânătorul de oameni, Dragonul Roșu) în acuarelă ale lui William Blake (1757-1827), ilustrând diferite scene din Cartea Apocalipsei. Lucrările lui Blake cât și, povestea biblică în sine sunt terifiante , fără alte explicații.
William Blake – Marele Dragon Rosu
Pictat cu un realism uimitor între 1520-1522 de Hans Holbein cel Tânăr(1497-8?-1543), această reprezentare a lui Hristos slăbit în stare de putrefacție, cu răni deschise, a fost subiect de controversă, în aceea perioadă și prin dimensiunile extrem de neobișnuite ale picturii (30.5 x 200 cm), făcând astfel din el un obiect unic în istoria iconografiei. A fost oare destinată unei nișe de mormânt? Cu gura deschisă, ochii de asemenea, este aproape ca și cum Iisus este reprezentat dându-și ultima suflare; aprope s-ar putea ghici prezența Duhului Sfânt. Sau Holbein poate vrea să ne spună că, chiar și mort, Hristos încă este prezent și vorbește.
Hans Holbein -Cristos in mormant
Édouard Manet (1832-1883) pictează undeva între 1877 și 1881 acest tablou sumbru al unei sinucideri, care nu ne oferă nici un context (fie el eroic, blasfemitor, sau de orice alt fel), Manet ne oferă în schimb, imaginea corpului unui om căzut, o baltă de sânge pe un pat, și stropi de sânge pe peretele din spatele lui. Un mister macabru care a afectat atât criticii, cât și istorici de artă, mai ales că există multe speculații cu privire la identitatea reală a omului ilustrat în pictură. Se discută diverse conexiuni cu privire la moartea altor artiști, sugerându-se chiar că ar fi Émile Zola.
Edouard Manet -Sinuciderea
Portrete grotești executate de Francis Bacon (1909-1992) după Papa Inocențiu al X de Diego Velázquez din 1650, au fost un subiect fascinant, încă din anii 1950, de când au apărut pentru prima dată. Bacon a creat mai mult de 45 de variante de portret, în care îl denaturează, deformează și încarcerează pe Papă. Figura cu carne îl înfățișează pe Papă între două jumătăți ale unei carcase de vacă (care seamănă cu aripi de înger într-o variantă morbidă), amintind astfel de acele picturi din secolul al XVII-lea denumite – Vanitas – care prin reprezentarea acelor naturi statice cu carne crudă, simbolizau pericolele plăcerilor lumești, fiind executate pentru ai avertiza pe credincioși.
Francis Bacon – Figura cu carne
Alte articole care te-ar putea interesa:
Tehnica pastelului
Pigmentii de culoare in pictura
Tehnica acuarelei
Acestea sunt doar câteva dintre diferențele majore dintre cele două civilizații, considerate astăzi ca fiind clasice, multe din perioadele care au urmat sau inspirat din culturile celor două, un exemplu important ar fi arta bizantină.
